Revista_01_2012

8/19/2019 Revista_01_2012

1/99

8/19/2019 Revista_01_2012

2/99

nr.1 (2)ianuarie-iunie

2012

Chișinău, 2012

8/19/2019 Revista_01_2012

3/99

ENCICLOPEDICA

Revistă de istorie a ştiinţei și studii enciclopedice, nr. 1 (2), 2012

Fondator: Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Redactor-şef :Constantin Manolache, dr., con. univ.

Colegiul de redacţie:

Mihai Adauge, cercet. șt.Clara Agliullina, cercet. șt. (Bașkortostan, Ua)Mircea Bologa, acad.Mihai Cimpoi, acad.Demir Dragnev , m.c.Maria Duca, acad.

Teodor Furdui, acad.Ion Jarcuțchi, dr., con. univ. (redactor-șe adjunct)Mikola Jelezneak , dr., con. univ. (Ucraina, Kiev)Boris Malițki, dr. hab., pro. (Ucraina, Kiev)Eugen Nicolae, dr. (România, București)Vladimir Popik , dr. (Ucraina, Kiev)Uildan Saitov , dr. (Bașkortostan, Ua)Ion Xenofontov , dr.

© Institutul de Studii Enciclopedice, 2012

Corectori:Elena Pistrui, Elena Varzari, dr., con. univ.

Coperta:Vitalie Pogolşa

Design, procesare computerizată şi prepress:Valeriu Oprea, Natalia Nîş

Adresa redacţiei: bd. Ştean cel Mare şi Sânt, nr. 1, biroul 506, Chişinău, Republica Moldova, MD-2001

Tel.: (+373 22) 277 269 (Ion Jarcuțchi)

Autorii poartă responsabilitatea pentru conținutul articolelor publicate.Opiniile autorilor nu reflectă neapărat opinia Colegiului de redacție.

ISSN

9 7 7 1 8 5 7 3 6 5 7 0 3

8/19/2019 Revista_01_2012

4/99

3

E N C I C L O P E D I C A .

R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A

Ş T I I N Ţ E I Ș I S T U D I I E N C I C L

O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2CUPRINS

Cuvânt-înainte .............................................................................................................................. 5

ISTORIA ȘTIINȚEI

Ion DEDIUGeneza, istoria şi evoluţia ecologiei: analiză prolegomenicăşi paradigmatică (I) ................................................................................................................... 6

Constantin MANOLACHEPolitica ecologică în Republica Moldova(anii ’50-’60 ai secolului al XX-lea) ....................................................................................... 22

Demir DRAGNEV Consideraţii istoriografice privind evoluţia populaţiei autohtoneîn spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic în Evul Mediu timpuriu ........................................ 36

Gheorghe BACIU

Evoluţia cercetărilor cu caracter medico-legal pe teritoriul Moldovei ............................. 45CERCETĂRI BIOGRAFICE

Mihai CIMPOI, Vasile BAHNARUAcademicianul Gheorghe DUCA – om, savant şi bărbat al Cetăţii ................................... 53

Victor SACASavantul Gheorghe RUSNAC – ondator al științei politiceîn Republica Moldova: reflecţii şi contribuţii ...................................................................... 59

Liliana CONDRATICOVADicţionarul bijuteriilor: portrete de creaţie ale meşterilor

din RSS Moldovenească .......................................................................................................... 73CERCETĂRI ENCICLOPEDICE

Didina ŢĂRUŞFuncţiile reerinţelor în organizarea inormaţiilor enciclopedice ..................................... 80

VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ

Constantin MANOLACHE, Didina ŢĂRUŞ, Ion XENOFONTOVInstitutul de Studii Enciclopedice: spre un model integrativde cercetare academică ............................................................................................................ 85

RECENZII. PREZENTĂRI DE CARTE

Demir DRAGNEVUn nou model de studiere a istoriei locale ........................................................................... 88

Sergiu BACALOVNeamul DUCA în universul cercetărilor genealogice ........................................................ 92

LANSARE DE CARTE

Volumul enciclopedic „Sângerei: oameni, istorie, spiritualitate” ...................................... 94

Dicţionarul poliglot de chimie ecologică –o lucrare ştiinţifică de reerinţă .............................................................................................. 95

Enciclopedica. Revistă de istorie a științei și studii enciclopedice.Instrucțiuni pentru autorii ...................................................................................................... 97

8/19/2019 Revista_01_2012

5/99

I N S T I T U T U L D E S T U D I I E N C I C L O P E D I C E A L A C A D E M I E I D E Ş T I I N Ţ E A

M O L D O V E I

4

CONTENTS

Foreword ........................................................................................................................................ 5

HISTORY OF SCIENCE

Ion DEDIUGenesis, history and evolution o the ecology: a prolegomenaand paradigmatic approach (I) ................................................................................................ 6

Constantin MANOLACHEEcological policy in the Republic o Moldova (in the years 50-60-ieso XXth century) ...................................................................................................................... 22

Demir DRAGNEVHstoriographical considerations concerning the evolutiono the native population in the Carpathian-Danubian-Pontic spacein the early Middle Ages .......................................................................................................... 36

Gheorghe BACIUTe development o orensic studies in Moldova ................................................................ 45

BIOGRAPHICAL RESEARCHES

Mihai CIMPOI, Vasile BAHNARUAcademician Gheorghe DUCA – a prominent man o scienceand statesman ........................................................................................................................... 53

Victor SACAGheorge RUSNAC – ounder o political science in Moldova:reflections and contributions ................................................................................................. 59

Liliana CONDRATICOVAA dictionary o jewelry: creative portraits o mastersrom the Moldavian SSR ......................................................................................................... 73

ENCYCLOPEDICAL RESEARCHES

Didina ŢĂRUŞTe unctions o the reerences in organizingo encyclopedic inormation .................................................................................................. 80

SCIENTIFIC LIFE

Constantin MANOLACHE, Didina ŢĂRUŞ, Ion XENOFONTOV

Institute o Encyclopediсal Studies: towards an integrative modelo academic research ............................................................................................................... 85

REVIEWS. BOOK PRESENTATIONS

Demir DRAGNEVA new model o local history study ....................................................................................... 88

Sergiu BACALOVDuca amily line in the universe o genealogical researches ............................................. 92

BOOK LAUNCH

Encyclopedic volume “Sângerei: people, history, spirituality” .......................................... 94

Multilingual dictionary o chemical ecology – an outstandingscientific work .......................................................................................................................... 95

8/19/2019 Revista_01_2012

6/99

5


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2

CUVÂNT-ÎNAINTE

ENCICLOPEDICA. Revistă de istorie a științei și studiienciclopedice, ediție inaugurată de Institutul de Studii Enciclopedice

al Academiei de Științe a Moldovei, deși e la primul număr apărutcu acest titlu, nu se vrea să fie un început absolut nou. Fiind ocontinuare a BULEINULUI Institutului de Studii Enciclopedice,ENCICLOPEDICA își dorește să-și identifice în același timpun drum al său, cu accente proprii.

ENCICLOPEDICA își propune să constituie un orum de analiză șidezbatere privind istoria științei și domeniile ei, precum și instituțiilede cercetare și educație din Republica Moldova, politicile cercetăriiștiințifice și inovării, problemele de scientometrie, problemele teoretico-metodologice reeritoare la cercetări în domeniul enciclopediei.ENCICLOPEDICA tinde să devină o platormă de conexiunea cercetării din diverse domenii ale ştiinţei şi culturii.

ENCICLOPEDICA are drept obiectiv distinct introducereaîn circuitul știinţific a rezultatelor cercetărilor de profil, contribuireala diseminarea și asimilarea practicilor privind specificitatea studiilorenciclopedice, a celor de istorie a știinţei și a celor de elaborare alucrărilor enciclopedice cu caracter național-universal și tematic.

ENCICLOPEDICA reprezintă o ediție științifică periodică (douănumere pe an) de profil larg, în care vor fi incluse studii și materiale cureerire la următoarele domenii:(1) istorie a științei și scientometrie; (2) cercetări enciclopedice;(3) cercetări biografice; (4) cercetări terminologice.

În ENCICLOPEDICA vor fi publicate studii originale,rapoarte, comunicări, recenzii și prezentări privind istoria științei șitendințele de dezvoltare a dieritor domenii ale științei contemporane,portrete biografice ale oamenilor de știință;

prezentări și studii scientometrice privind aspectele cantitative ale„Științei Științelor”, politica managementului științific, modul deaplicare a studiilor scientometrice în evaluarea rezultatelor cercetăriiștiințifice. Vor fi incluse, de asemenea, studii originale interdisciplinarepe tematică enciclopedică și terminologică.

Cu o deosebită plăcere INVITĂM oamenii de știință și cultură,reprezentații corpului universitar, specialiștii din dierite domenii lao strânsă colaborare cu ENCICLOPEDICA. Revistă de istorie aștiinței și studii enciclopedice.

Colegiul de redacție

8/19/2019 Revista_01_2012

7/99


M O L D O V E I

6

ISTORIA ȘTIINȚEIHISTORY OF SCIENCE

GENEZA, ISTORIA ȘI EVOLUŢIA ECOLOGIEI: ANALIZĂPROLEGOMENICĂ ȘI PARADIGMATICĂ (I)

GENESIS, HISTORY AND EVOLUTION OF THE ECOLOGY:A PROLEGOMENA AND PARADIGMATIC APPROACH (I)

Ion DEDIU 1

REZUMAT A fost analizată contribuția naturaliștilor români la dezvoltarea ecologiei încă din

Antichitate (anii 2500 î.Hr.). Prin cercetările lor, naturaliștii și biologii au reușit să promovezeștiința ecologică română pe primul loc al științei mondiale. Savanții români (Gr. Antipa,N. N. Constantinescu and N. Georgescu-Roegen etc.), creând o știință nouă – bioeconomia,au contribuit la elaborarea conceptului global al dezvoltării durabile.

Cuvinte-cheie: natură, ecologie, organisme, biologie, animale, plante, știință, existență.

ABSTRACT Te contribution of Romanian naturalists to the development of ecology, since ancient

periods (2500 years) is being analysed.By their research, the naturalists and biologists have managed to promode the Romanian

ecological science on the first place in the world science. Te Romanian scientists (Gr. Antipa,N. N. Constantinescu and N. Georgescu-Roegen etc), creating a new science bioeconomy, have

contributed to work out a global concept on sustainable development.Keywords: Nature, ecology, organisms, biology, animals, plants, science, existance.

Ecologia a devenit una din cele maipopulare, poate chiar cea mai populară,ştiinţă din a doua jumătate a secolului XX.Marele interes aţă de această ştiinţă îl mani-estă nu numai comunitatea academică, darşi întreaga societate. Se explică aceasta, în

primul rând, prin criza actuală ecologicăce stăpâneşte relaţia om–natură, apt cea provocat şi o nemaipomenită conuzieterminologică, deseori conundând ecolo-gia, în sens strict ştiinţific al noţiunii, cuprotecţia mediului, ocrotirea naturii etc.Geneza şi cauzele acestor conuzii, dar şi ar-gumentarea independenţei ecologiei vor fiexpuse în primele capitole ale acestui tratat.

1 Ion Dediu, doctor habilitat în biologie, proesor universitar, membru corespondent, Institutul deEcologie și Geografie al AȘM.

Din punct de vedere istoric, ormal înliteratura ştiinţifică noțiunea de ecologie aapărut în anul 1866 în lucrarea undamentalăa lui Ernst Haeckel „Morologia generală aorganismelor”, eveniment despre care vom vorbi detaliat mai jos.

În realitate însă omul de acum circa 100mii de ani, în virtutea evoluţiei sale biologice,a devenit cu raţiune (sapiens) şi-a puspermanent două întrebări ecologice: 1) de ceşi 2) cum organismele vii depind de mediulînconjurător, întrebări atât cu sens generalcognitiv, de a-şi cunoaşte lumea, naturaînconjurătoare, cât şi pur practic, utilitar – dea obţine (vâna, dobândi, culege etc.), olosi

8/19/2019 Revista_01_2012

8/99

7


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2mai eicient, chiar mai raţional resursele

mediului natural. Deci omul a căutat şi con-tinuă să caute răspunsuri adecvate la acesteîntrebări, unica „metodă” la început fiind ceaa încercărilor (probelor) şi greşelilor. Totuşitreptat omul a căpătat o anumită experienţă,

anumite cunoştinţe despre natură, care îipermiteau să supravieţuiască şi să progresezeîn cunoştinţele sale despre mediul ambiant,despre orţele naturale, despre propriile saleposibilităţi etc.

La începutul istoriei relaţiilor conştienteale omului cu natura, când ştiinţa ca atare nuexista nici în stare embrionară, experienţaacumulată era unica sursă intelectuală

(cognitivă) şi „tehnologică” de a-şi rezolvaproblemele vânatului, pescuitului, colectăriişi cultivării plantelor, olosirea apei şi soluluietc. Astăzi, din punct de vedere euristic, sepoate afirma cu certitudine că oamenii dinepoca primitivă şi chiar ulterior mult timp,până la acumularea inormaţiei ştiinţificedespre natura înconjurătore, în anumiteprivinţe cunoşteau mai perect orţele aces-

teia decât noi, ecologii de astăzi, care deseorine aventurăm în teoretizări oarte sofisti-cate, până la reuz. În epoca preștiințifică, supravieţuiau acei indivizi umani care îşicunoşteau bine mediul vital; ei au ost orţamotrice intelectuală care mişcau locomoti- va ecologiei empirice, cei slabi şi ignoranţifiind striviţi de această locomotivă. Acestepresupuneri ale noastre sunt bazate nunumai pe logica ormală, ci şi pe anumitedovezi cultural–materiale. De exemplu, artaprimitivă rupestră, de acum aproximativ 13mii de ani, din paleoliticul superior (desene,picturi, gravuri sau sculpturi, ce prezintădierite animale şi plante reale în mediullor concret), care era o anumită maniesta-re artistică de mare valoare estetică, dar şicognitivă, de real interes ştiinţific (paleo-zoologic, paleobotanic, paleogeograic şi

respectiv paleoecologic etc.), conirmândevident şi obiectiv presupunerile noastrelogice. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre

aşa-zisele „resturi de bucătărie”, descoperitepe alocuri de către arheologi, care şi ele nepermit să judecăm (să ne imaginăm) desprestructura alimentară de origine zoologicăsau botanică a omului din societatea pri-mitivă. După desenele rupestre, astăzi noi

putem fi siguri că, acum 15 mii de ani, omulcromanion deosebea destul de multe speciide animale și comportamentul lor în natură,de exemplu: dintre mamiere – mamutul,cerbul de nord, cerbul nobil, eleantul, bou-rul, rinocerul păros, porcul sălbatic, renul,bizonul, căprioara, ursul de peşteră, leul depeşteră, hiena, ţistarul, iepurele de câmp, vulpea, hârciogul etc.; dintre păsări – lebăda,

raţa, potârnichea, vulturul etc.; dintre peşti –crapul, păstrăvul, ştiuca, somonul, plătica,cleanul etc.; dintre nevertebrate – moluştele,crabii, multe insecte etc. Este cunoscut undesen din paleoliticul superior rupestru carereprezintă o emeie ce colectează miereade albine. Se poate de asemenea presupu-ne că omul primitiv cunoştea în amănunteşi migraţiile sezoniere a multor animale

(păsări, peşti etc.).Omul primitiv nu se contrapunea na-turii înconjurătoare, toate componentelecăreia i se păreau vii, multe din ele părân-du-se chiar duşmănoase. ot pe atunci aapărut antropomorfismul , animismul caorme incipiente ale credinţei religioase,închipuirile despre „viu” şi „mort”, despresuflet; toate corpurile naturale din preajma sa(oamenii, plantele, animalele, pietrele, apaetc.) i se păreau moarte după ce din ele ieşeasufletul, acesta fiind calificat ca o entitatereală aparte.

Un jalon istoric, inestimabil privindrelaţiile omului cu natura l-au reprezentatîncercările de domesticire a animalelor,începând cu câinele, pisica, apoi cu alteanimale, astel punând bazele vităritului.Paralel cu aceasta a început cultivarea plan-

telor sălbatice utile – alt jalon istoric, altăramură de îndeletnicire casnică – agri-cultura. Anume vităritul şi agricultura (care

8/19/2019 Revista_01_2012

9/99


M O L D O V E I

8

au însemnat trecerea de la culegerea bunurilornaturii la reproducerea lor) cereau cunoştin-ţe şi deprinderi raţionale corespunzătoare,în primul rând privind „secretele” naturii,a mediului ambiant. Bineînţeles că acestecunoştinţe şi experienţa acumulată purtau

un caracter exclusiv empiric, care se transmi-teau din tată în fiu, de la o generaţie la alta,pe calea eredităţii sociale.

În neoliticul superior oamenii cultivaudeja multe plante agricole. De exemplu, înmileniile VI–V î.Hr. în Asia Mică şi Aricade Nord se cultivau: grâul, orezul, secara,inul, cânepa etc. În China, Indonezia, Indiase cultivau: orezul, ceaiul, bumbacul; în

Abisinia – caeaua, în America – cacao, car-toul, floarea-soarelui etc.Tot în perioada neoliticului (mileniile

VI–V î.Hr.) au ost domesticite: oaia, capra, vaca, porcul, măgarul, pe urmă calul,cămila. Odată cu domesticirea animalelor şicultivarea plantelor omul a început să leîmbunătăţească, să le amelioreze prin selec-ţie artificială (empirică), activităţi care ce-

reau şi mai ample cunoştinţe şi experienţăadecvată. Ambele categorii, bineînţeles, eraunumai empirice (fiindcă ştiinţa încă nu apă-ruse), dar ără de realizările inestimabile alecărora omenirea, evident, n-ar fi progresat.

reptat însă, pe parcursul (şi în virtu-tea creatoare) evoluţiei biologice generale,îndeosebi în plan sociobiologic, observările,cercetările, deducerile omului, în relaţiilesale cu natura, deveneau mai organizate,mai raţionale, mai logice, care, bineînţeles,acum circa 2500 de ani, s-au soldat cuapariţia ştiinţei concomitent în China,Egipt, Grecia şi Roma.

În epoca civilizaţiei Orientului Mijlo-ciu, omenirea a ăcut încă un pas importantîn direcţia cunoaşterii naturii. Cunoştinţeleacumulate aici au avut mai apoi o influenţădeterminantă în apariţia ştiinţei ca atare, ca

o ocupaţie specială a omului, în Grecia şiRoma Antică. Primele dovezi scrise desprecunoaşterea naturii, mediului înconjurător

de către oamenii din Antichitate le găsimpe tabelele cu inscripţiile cuneiorme dinMesopotamia (mileniul IV î.Hr.), acesteareprezintă liste de plante şi animale destulde exacte. Aici se eectua pe larg ameliorarearaselor de animale (cai de tracţiune, vite

mari cornute, oile etc.) şi a soiurilor deplante (de exemplu, polenizarea artificialăa plantelor). Este cunoscut unul din primiiautori de tratate biologice – Kykkuly dinMesopotamia (din partea de sus a fluviuluiEurat, Asia Mică).

Cunoştinţele biologice ale egiptenilorerau similare cu acelea ale asirienilor şi ba-bilonienilor; ca dovadă poate servi papiru-

sul lui Elers (sec. VI î.Hr.), în care depistămo inormaţie amplă despre anatomia ani-malelor, cu terminologia respectivă privinddierite boli, precum şi despre dieriteplante de leac; deja pe antici în Egipt secultivau multe soiuri. Egiptenii, ca şi meso-potamienii, chinezii şi induşii, aveau oagricultură destul de avansată pentru acele vremuri; de exemplu, ei deja incubau (în

cuptoare speciale) ouăle de găină.În India deja în mileniul III î.Hr. se cul-tivau multe soiuri de plante, locuitorii seocupau cu creşterea unor animale (vite maricornute, câini, găini, porumbei etc.). otaici a ost îmblânzit eleantul. Indienii soco-teau că în natură există 5 stihii sau elemente:ocul, pământul, apa, aerul, şi eterul, carecombinându-se cu cele 3 substanţe –mucozitatea, fierea şi aerul – ormează hi-lusul, sângele, carnea, grăsimile, oasele şicreierul. În tratatele indiene de medicină(sec. VI – I î.Hr.) se promova ideea căfiinţele vii sunt înzestrate cu anumite cali-tăţi ereditare, care determină asemănareacopiilor cu părinţii. Genialele monumen-te ale etosului popular indian Vedele,„Mahabharata” şi „Ramayana” ne-au păs-trat până în zilele noastre oarte interesante

şi utile inormaţii, inclusiv desene exacte,despre multe enomene naturale, date privind modul de viaţă (ecologia) a anima-

8/19/2019 Revista_01_2012

10/99

9


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2lelor şi plantelor, comportamentul acestora

(etologia) în mediul natural şi în contactcu omul. Deja în mileniul I î.Hr. înilosoia indiană au apărut unele curentematerialiste, conorm cărora unica sursă decunoaştere a lumii o reprezintă perceperea,

cu ajutorul organelor de simţ, lucrurilor(obiectelor) din mediul înconjurător, înaara cărora nu există nimic. Indienii auavansat ideea că în urma combinaţiilorcelor 4 elemente naturale – a pământului,apei, aerului şi ocului – iau naştere toatecorpurile naturale, inclusiv organismele vii(plantele şi animalele). După moarte ele sedescompun în aceleaşi 4 elemente.

Unul din cele mai mari centre mondialede creştere a animalelor domestice şi decultivare a plantelor a ost China Antică;pe parcursul mileniului II î.Hr. a existat oagricultură oarte intensivă. Sericicultura(culti varea viermelui de mătase) aici a exis-tat, probabil, şi mai devreme. Filosofii chi-nezi din acea vreme au elaborat concepţia,conorm căreia toate lucrurile sunt compu-

se din particule materiale polare. În urmainteracţiunilor dintre acestea, apar 5 stihii(elemente) principale – apa, lemnul, ocul,pământul şi metalul, care, la rândul lor, daunaştere întregii diversităţi a lumii, inclusiv aplantelor, animalelor şi a omului. Filosoulchinez Van Ciun a sintetizat toate concep-ţiile stihinic-materialiste din China anticăinsistând asupra ideii, în conormitate cucare natura este materială şi se dezvoltă în virtutea necesităţii oarbe, inerente ab initio lumii naturale.

Un interes deosebit prezintă şi Greciaantică cu cultura ei crito–mikenă. Cunoştin-ţele biologice aici se găseau la un nivel nu mai jos decât în spaţiul Orientului Antic, desprecare am vorbit mai sus. Chiar în „Iliada” şi„Odiseea” lui Homer găsim multe lucruri inte-resante despre unele animale domestice, unele

plante otrăvitoare şi olositoare (medicinale).În secolele VII–VI î.Hr., în sânul ilo-

soiei integre a naturii au apărut primii

germeni ai ştiinţei antice. Pe mulţi dintreilosoii greci din acea vreme (hales,Anaximandros, Anaximenes, Heraclit etc.)îi unea problema începutului material,din care, prin autodezvoltare, a apărutlumea. De exemplu, teza lui hales din

Milet (aprox. 624–546 î.Hr.), care a stat laizvoarele filosofiei şi ştiinţei, afirma că „totuleste ormat din apă”, că toate lucrurile s-aunăscut din apă; el îi urmează aici pe Homerşi Hesiod, care atribuiau lui hetis, zeiţamării şi umidităţii, întreţinerea tuturoriinţelor. Anaximandros din Milet dinşcoala ionică (610 – 547 î.Hr.) ne-a lăsatragmentele primei scrieri filosofice „peri

yleos”; principiul lucrurilor era pentru elnedeterminatul infinit „to epeiron”; toatelucrurile au ieşit din această nedeterminareprimitivă; aşa s-a născut caldul şi recele,lichidul, apoi pământul, aerul, luna, stelele.Considerând că primordială este erra,Anaximandros vroia să întocmească hărţigeografice. Se crede că acest înţelept antica elaborat prima hartă a planetei noastre;

conorm acestei hărţi, Pământul reprezintăo mare [Mediterană] încercuită de uscat, în jurul căreia există un brâu de apă [oceanelece spală Lumea Veche]. Pentru Anaximenesdin Milet (aprox. 588–528 î.Hr.) şi maitârziu, pentru discipolul său Diogene (413–327 î. Hr.) din Apolonia (Creta) din şcoalacinică, principiul lucrurilor este aerul. Darcel mai important este că Anaximenes scria:„...întreaga lume reprezintă un singur (unic)organism (evidențiat de noi – I.D.) ce respirăaer”; din această afirmaţie putem desluşiprimii germeni ai închipuirii despre bioseră.

Este important să menţionăm aptul că,aţă de mitologie şi aţă de cosmogoniilepoeţilor, aceste filosofii (subliniem că toţifilosofii se ocupau de cercetări ştiinţifice)prezintă desigur un progres; în locul mituluise instituie o cercetare raţională a naturii.

Pentru ştiinţa contemporană filosofiile ele-nice antice reprezintă un deosebit interes,dat fiind aptul că ele cuprindeau idei un-

8/19/2019 Revista_01_2012

11/99


M O L D O V E I

10

damentale, generale, pe care s-a clădittoată gândirea filosofică / ştiinţifică euro-peană ulterioară şi care serveşte şi astăzi cabaza întregii reflexii filosofice. Pentru noieste extrem de important aptul că acum2500 de ani, datorită lui Tales din Milet

din şcoala ionică, pentru prima oară a ostormulată ideea unui principiu unic din carederivă toate celelalte lucruri. El a ost primulcercetător grec al naturii lucrurilor luateîn ansamblu. Mai târziu Hegel va observaoarte exact: „rebuie să se spună că este omare îndrăzneală a spiritului ca să spui cătoată bogăţia existenţei naturale a lucrurilornu are valoare, să o reduci la o substanţă

unică, ce nu este creată şi nu dispare” (dupăBagdasar, Bogdan, Narly 1996). Deci nuaptul că există aerul, apa sau ocul, daraptul că a ost fixată ideea principiului,originii unice a lucrurilor. Încercarea luiMilet de a ormula o viziune raţionalistădespre lumea enomenală, în opoziţie cu viziunile mitologice, pare să fi ost bazată pecredinţă că apa e un el de principiu prim

al naturii, idee derivată probabil din mituricosmogonice egiptene sau babiloniene.Altă idee undamentală a ost lansată de

alt mare filoso elen Heraclit (Heraclitos)din Ees (aproximativ 536–470 î.Hr.) –ideea devenirii. Pentru acest filoso antic (curumoasele lui maxime – metaore: „Nu tescălda de două ori în apa aceluiaşi fluviu”sau „soarele este nou în fiecare zi”, „viaţaeste o curgere veşnică, o noutate veşnică”etc.) era important că totul se transormă întot, nimic nu este, nu rămâne, totul devine;realitatea este o curgere veşnică, o noutate veşnică; ceea ce ne pare ca o constantă (deexemplu viaţa–moartea) nu sunt decâtaspectele dierite ale aceleiaşi transormări;natura se ascunde şi este o unire ascunsăîn lucruri, dar aceasta nu apare decât ini-ţiaţilor; în ond totul se naşte din opoziţie,

din contrast, din luptă; „războiul este tatăltuturor lucrurilor” (observaţiile aceloraşiautori – Bagdasar, Bogdan, Narly, 1996).

Heraclit a ăcut o mare descoperire filo-sofică: lumea reală se compune din echi-librul tendinţelor contractorii. „Lupta con-trariilor, reglementată de o anumită măsură,reflectă armonia şi unitatea contradicţiilorconjugate ce constituie lumea” (v. Russel,

1998, p. 58 citat după G.S. Rozenberg, 2004).O observaţie nu mai puţin interesantă aceşi V.V. Lunkevici (1936, p. 24): „cunoaştereaexactă [ştiinţa – I.D.] a moştenit de laHeraclit trei mari idei; ideea mişcăriiperpetuul, ideea unităţii Universului şiideea desăşurării legice a enomenelornaturale. Iar biologii le-au pararazat astel:unitatea vieţii, legitatea enomenelor vitale,

transormarea ormelor naturii vii” (citatdupă G.S. Rozenberg, 2004).

Una din cele mai mari figuri ale filoso-fiei elene presocratiene este Anaxagoras dinClazomene (500–428 î.Hr.) din şcoala ionică.Cosmogonia sa este o reacţie tranşantăîmpotriva monismului lui Parmenide şisubliniază, contrar susţinerilor lui Zenondin Eleea (născut pe la 490 î.Hr.), că materia

e cu necesitate infinit divizibilă. Meritul săua ost şi acela de a explica modul în careelementele (după el natura este constituitădin elemente – particule oarte mici pecare le-a numit germeni sau homeomeri –lucruri similare) au putut ieşi din conuzialor primitivă şi ordinea din lucruri printr-ointeligenţă, un principiu spiritual (Nous)care este inteligenţa, fiind infinită, de sinestătătoare şi nu se amestecă cu corpurile;spiritul organizează lumea, organizaţie caretinde către un scop. „Căci el este cel maisubtil dintre lucruri, şi cel mai curat, şi elposedă înţelegerea oricărui lucru şi putereacea mai mare... ”. Aici putem concluziona căeste pentru prima dată introdusă în reflexiafilosofică/ştiinţifică ideea unei organizări alumii în vederea unui scop de către o raţiunesupremă. Concepţia nus-ului (spiritului)

elaborată de Anaxagora s-a dovedit extra-ordinar de bogată pentru toată filosofia (îngenere ştiinţa) ulterioară. Fiindcă lumea

8/19/2019 Revista_01_2012

12/99

11


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2este, în ond, ordonată, o lume raţională. E

oportun aici să trasăm o punte (linie logicăimaginară, egală cu 2500 de ani) de la Nus-ul grecului antic Anaxagora la Noosfera con-temporanului nostru rancez P. eilhardde Chardin (1881–1955). E semniicativ

aptul istoric că abia în prima jumătatea secolului XX P. eilhard de Chardin şiV. I. Vernadskii (1881–1945) au revitalizatideea anaxagoriană despre uncţia decisivăa raţiunii umane în evoluţia biosferei care vadeveni noosferă – sera raţiunii, a spirituluiresponsabil de ordinea în natură. Dar luiAnaxagora îi aparţine şi un alt merit numai puţin important – elaborarea ipotezei

panspermiei, conorm căreia gemenii(seminţele) vii au ost aduse pe Pământdin ceruri cu ajutorul picăturilor de ploaie,unde, pe Pământ, din vlagă (picături deapă) au apărut germenii (spermii) dătă-tori de viaţă. Am trasa şi cu această ocazieîncă o linie logică peste timpuri: de laipoteza panspermiei lui Anaxagora la teoria

panspermiei conştiente (dirijate, direcţio-

nate), elaborată de laureatul PremiuluiNobel (1962) englezul F.H.C. Crick.Incontestabil este şi rolul altor filosofi

naturalişti din Grecia antică (Empedocles,Democrit, Hipocrate, Socrate, Platon etc.).De exemplu Hipocrate (460–377 î.Hr.),genialul medic al lumii antice, şi discipoliisăi (o mare școală hipocratiană!) a elabo-rat teoria conorm căreia toate bolile orga-nismului uman sunt cauzate de actoriinaturali – cei ce vin din mediul înconjură-tor şi cei ce ţin de vârstă, ereditate, modulde viaţă a bolnavului; de aceea, spuneaHipocrate, medicul trebuie să trateze nuboala, ci bolnavul; tratamentul trebuie să fiestrict individual.

Din analiza succintă expusă mai susputem, cu toată certitudinea, trage trei con-cluzii generale: 1) majoritatea ilosoilor

antici considerau ca singure principii aletuturor lucrurilor pe acelea de naturămaterială. Căci aceea din care este totul

constituit, din care se naşte totul şi la care sereîntoarce totul, deoarece substanţa ea însăşipersistă, schimbându-se doar proprietăţile,aceea este, după ei, elementul şi principiula tot ce există. Iată de ce ilosoii anticicredeau că nimic nu se naşte şi nimic

nu piere, fiindcă această natură primă şiunică rămâne în fiinţă, rămânând mereuaceeaşi. Astăzi, cu această ocazie, ne între-băm: oare nu cumva aceşti filosofi au ost,acum 2 500 de ani, predecesorii doctrinei(principiilor, postulatelor) termodinamiciimoderne? Eu, unul, cred că da! 2) Ree-rindu-ne la căutarea, de către aceşti filosofi,a cauzei tuturor lucrurilor, evenimentelor

şi enomenelor, ea este cea de natură ma-terială; realitatea însăşi le-a croit, în acestsens, drumul şi i-a obligat la o cercetaremai amănunţită. 3) Filosofii antici credeau(corect) că asemenea principii cazuisticeodată descoperite se arătau totuşi insufici-ente pentru a înţelege pround naturalucrurilor; de aceea ei au recurs la un altprincipiu: cauza ordinei şi a orânduirii uni-

versale, principiu ormulat de Anaxagoras,fiind precedat de Hermatius din Clazomene.Continuatorii acestei filosofii în timp ceairmau cauza Binelui, Frumosului şi aOrdinii în lume, ca principiu al fiinţelor, auăcut din el şi principiul care dă mişcareaacestora.

Geneza ştiinţelor biologice în generalşi a ecologiei în special (ce urma să senască peste cca 2 000 de ani) ar fi greu deînţeles ără a cunoaşte aportul altor doititani ai filosofiei eleniste (a elenismului înîntregime) – Platon şi Aristotel.

eoria lumii Platon (427–347 î.Hr.) –ondatorul celei mai mari şcoli filosoficedin acea vreme – când domina idealismulobiectiv – a explicat-o în dialogul „imen”(imaios). După Platon, lumea este unmare organism viu, un animal. imen ne

arată cât este de prins Platon încă de mitsau cât de „însufleţită” este încă ştiinţanaturii; pe pământ această lume a apărut

8/19/2019 Revista_01_2012

13/99


M O L D O V E I

12

odată cu naşterea omului; Creatorul lumii,a universului – „Demiurgul” l-a ăcut şipe Om ca cea mai perectă ăptură; cele-lalte fiinţe au provenit de la om, ca nişteorganisme imperecte. otodată, paralel cuaceste idei antasmagorice, filosoul a expus

şi unele puncte de vedere biologice oarteinteresante, de exemplu, cu privire la raportuldintre structura unor organe şi uncţia lor,dintre prădător şi pradă etc. Platon apreciaîn mod deosebit rolul creierului, în care arfi găzduită cea mai importantă, superioară,parte a sufletului. El vedea lumea constitui-tă după un principiu sistemic (ecosistemic).Au dreptate acei autori care-l consideră pe

Platon unul din primii gânditori care abordastructura lumii înconjurătoare din punctde vedre sistemic. Platon trăia încă în acelamestec de mitologie şi ştiinţă caracteristicpentru începuturile gândirii greceşti. Fizicaplatoniană aparţine încă timpului său. Înmetafizica acestuia, găsirea sensului realuluiprin găsirea ideilor lui, şi critica insuficienţeirealului, prin comparaţie cu perecţiunea

ideilor, ac ca doctrina platoniană să fie, înansamblul ei grandios, viabilă pentru oriceepocă a omenirii.

Cel mai genial, după Platon, urmaş alAcademiei Platoniene din Atena a ost Aris-totel din Stagira (384–322 î.Hr.). Împreunăcu Platon, acesta a însemnat momentul celmai înalt, culmea filosofiei greceşti, darnatura lor spirituală este dierită unda-mental: pentru Platon lumea pe care noio numim de obicei reală nu este decât orealizare a „ideilor eterne”; Aristotel însă vede realitatea în lucrurile externe, de aptindividuale, adică realul este ceea ce există sub ormă individuală. Astel Aristotel a ost

un spirit realist, înţelegerea lui a lucrurilorfiind naturalistă, ştiinţifică. Marele şi per-manentul său interes aţă de abordareaştiinţifică a lucrurilor, a lumii reale l-a ăcutsă devină, de acto, ondatorul ştiinţei caatare. Cel mai mare merit al lui Aristotel

constă în a fi dat gândirii ştiinţifice o metodăundamentală, unică în elul ei – silogistica,2 ceea ce i-a permis să sistematizeze defini-tiv operaţiile noastre logice. În legătură cuaceasta, E. Kant a subliniat că de la Aristotelîncoace nu s-a mai adăugat nimic noulogicii. Aristotel permanent căuta cauzalucrurilor, enomenelor, evenimentelor:„cauza este materia imanentă din care un

lucru este ăcut”. Doar o explicaţie princauză înseamnă a ace ştiinţă; cauza esteatât materială, cât şi motrice. Anumesilogismul lui Aristotel era înţeles de el caun instrument de a ace ştiinţă adevărată.

Foarte interesante sunt şi gândurilearistotelice vizavi de materie şi ormă, canoţiuni ilosoice. În această problemă,importantă şi din punctul de vedere al

ştiinţelor biologice, Aristotel demonstreazăun evident dualism filosofic, deoarece toateobiectele naturii el le privea atât din punctulde vedere al ormei, cât şi al conţinutului.Conorm concepţiei aristotelice, orma înraport cu materia (conţinutul) este priori-tară, determinantă; orma este concomitentatât cauza, cât şi scopul final al schimbărilorlucrurilor, prin care trece materia: ormaprezintă scopul final al cauzei care existăconcomitent cu cauzele pur mecanice aleenomenelor, adică paralel cu necesitateanaturală.

Logica ştiinţifico-filosofică a lui Aristoteltrecea ca un fir roşu prin concepţia materiei

2 Potrivit deniţiei date de Aristotel, întemeietorul logicii formale tradiţionale, silogismul (din lat.

syllogismus) e „un discurs în care, anumite lucruri ind enunţate, altceva decât ceea ce s-a enunţat

decurge cu necesitate din cele enunţate”. Deşi această deniţie acoperă orice fel de deducţie validă,

Aristotel însuşi şi toţi succesorii săi în răstimp de peste două milenii, şi-au restrâns atenţia în cea mai

mare parte, dacă nu chiar exclusiv, asupra silogismelor formate din propoziţii ce pot exprimate sub

formă categorică subiect – predicat.

8/19/2019 Revista_01_2012

14/99

13


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2şi formei; dacă substanţa indi viduală este

ceea ce are ormă, atunci în ormă se ascundeideea de scop. Platon însuşi asimila ormacu ideea; dacă lumea este lumea ormeloratunci este şi lumea scopurilor; toatelucrurile realizează un scop. Logica este

una: natura nu se mai poate atunci explicaca un enomen orb (cum o vedea Democritşi cum o vedem noi astăzi), dar totul înnatură este organizat în vederea unui scopfinal, teleologic. În aceasta a şi constat mareaeroare a lui Aristotel.

Aristotel a ost primul gânditor anticcare a eectuat sinteza (integrarea) filosofiei(„metafizicii”) cu ştiinţele naturii. Concepţia

aristotelică asupra ştiinţei, ca metodologie şiscop, constă în aceea că el cerea să se tragăconcluzii dintr-un principiu general asupraunui caz individual. De aceea filosoul şisavantul naturalist Aristotel în „Logica” sasepara cu mare grijă şi insistenţă caracte-rele generale de cele accidentale; definiţiaunui lucru exprimă esenţa sa, natura sa,quiditatea sa (quid est?). Din aceleaşi motive

el separă lucrurile între genuri şi specii; sub-stanţa lucrurilor este individuală, ea aparţineindivizilor, esenţa lor însă ormează obiectulcunoaşterii lor ştiinţifice: nu exista ştiinţadecât despre caractere generale şi nu despreaccidente, caractere accidentale.

Astel analizată, sub ormă de cerceta-re a „cauzelor” şi a „ormelor substanţiale”,metodologia ştiinţifică a lui Aristotel cu-prinde toate domeniile de cercetare a natu-rii, inclusiv ştiinţele biologice (pe care le-aondat) – pasiunea permanentă şi prioritarăa genialului savant, numit pe drept cuvânttatăl tuturor ştiinţelor.

Cea mai importantă şi mai interesantăoperă ştiinţifică a lui Aristotel în domeniulbiologiei este „Istoria animalelor”. În aarăde descrierea anatomică, dierenţa între sexe,modul de înmulţire (în total 454 de taxo-

nomii, de la specii până la amilii), inclusivla om, autorul descrie detaliat şi modul de viaţă al animalelor, modul de nutriţie, carac-

terul, locul de trai (habitatul), migraţiile,hibernarea şi năpârlirea în uncţie de ano-timp, grija de urmaşi (nou-născuţi, pui etc.),particularităţile psihice, comportamentul(primii germeni ai etologiei). Aristotel ace şio analiză interesantă a condiţiilor mediului

înconjurător, avorabile şi neavorabile; tot eldescrie aclimatizarea stridiilor; interesantesunt şi datele despre adaptarea claselor deorganisme aţă de principalele tipuri ale me-diului geografic. Nu mai puţin important esteşi aptul că Aristotel clasifică lumea animalăolosind principii ecologice.

Analizând aceste date deosebit de va-loroase, astăzi putem, nespeculativ, afirma

cu certitudine că Aristotel a ost primul pre-cursor antic al ecologiei moderne.

Importante sunt şi celelalte, încă trei,lucrări ştiinţiice ale lui Aristotel: „Desprepărţile corpului animalelor”, „Originea ani-malelor” (despre embriologia omului şi ani-malelor), „Despre suflet” (senzaţiile receptatede către organele de simţ, acti vitatea mintalăa omului, relaţiile dintre suflet şi corp etc.).

Un aport esenţial a avut Aristotel şi lasistematizarea lumii animale. În lucrarea sa„Scara naturii” a încercat să sistematizezesuccesiunea ierarhică a corpurilor naturii,începând cu cele anorganice, apoi, trecândprin lumea plantelor, merge spre animalelefixate pe substrat – ascidii şi bureţi, apoi laholoturii (Echinoderme), mai departe cătreanimalele marine libere, nefixate. Vorbinddespre „Scara naturii”, filosoul şi savantulsublinia în mod deosebit insensibilitateatrecerilor de la un nivel (de organizare alumii vii) la alt nivel. Această idee aristote-lică (numită ulterior „Scările fiinţelor”) s-adovedit a fi destul de productivă în secolulXVII.

Aristotel şi-a pus şi altă întrebare un-damentală: ce este viaţa, răspunzând înprincipala sa operă filosofică „Metafizică”:

„noi putem numi viaţă orice nutriţie, creş-tere şi scăderea puterilor corpului, ceea cese maniestă în însăşi interiorul acestuia...”.

8/19/2019 Revista_01_2012

15/99


M O L D O V E I

14

Aristotel căuta răspunsul şi la altă întrebareundamentală: care este cauza dezvoltării ?Răspunsul lui a ost: scopul! Astel, figuragigantică a gândirii antice a integrat într-opersoană – Aristotel – materialismul luiDescartes, idealismul lui Platon şi enciclo-

pedismul naturalistului.În finalul analizei ocupaţiilor şi aportului

ştiinţific al lui Aristotel, am mai adăuga că els-a ocupat nu numai de lumea animală, dar şide cea vegetală, însă în acest domeniu lucrăriscrise nu s-au păstrat.

Viziunea lui Aristotel asupra lumii vii,inclusiv asupra plantelor a ost implemen-tată şi continuată de cel mai laborios elev al

său eorast (372–287 î.Hr.), care a descris500 de specii vegetale. Dintre lucrărileacestuia cele mai importante sunt „Istoriaplantelor”, „Studiu despre plante” (9 cărţi),„Despre cauzele plantelor” (6 cărţi) în care,în aară de morologie, anatomie, clasificareetc., găsim date interesante despre modul de viaţă, de creştere şi înmulţire (încrucişare)a lor, în uncţie de condiţiile mediului

înconjurător natural, eorast a pus bazelegeobotanicii.Este incontestabil şi aportul filosofilor şi

savanţilor din Egiptul Antic (de exemplu,Herofil şi Erazistrat), datorită împăratuluiPtolomeus II, precum şi din Roma Antică.Un rol cu totul deosebit l-a jucat poetul,ilosoul şi naturalistul roman LucreţiuCarus (aprox. 90–50 î. Hr.), care şi-a expusideile într-o ormă literară strălucitoare(„Poemul Naturii „ = De Rerum Natura),în care este expusă doctrina maestrului săuspiritual Epicur (341–270 î.Hr.), pe careîl considera ca pe un zeu (amintim aici căizica epicuriană urmează teza atomistămaterialistă a lui Democrit). După Lucreţiu,lumea este materială şi toate corpurile na-turii sunt ormate din atomi („corpusculeprimare”), care sunt supuşi schimbărilor ;

concepţia despre originea naturală, apariţia(ormarea) spontană a atomilor a ostextrapolată şi asupra iinţelor vii, care,

credea el, se nasc din pământ sub influenţaumidităţii şi căldurii solare. Iată un ragmentdin poemul lucreţian: „Când vom vedeacă nimic din nimic nu se naşte-n natură,/Mai cu temei vom pătrunde aceea ce e-ncercetare,/orişice lucru din ce se-nfiripă şi

cum de pe lume/otul se îndeplineşte şiără de-al zeilor reazem...”. Lucreţiu a încer-cat să înţeleagă şi să explice unitatea dintrelumea materială şi sesizarea subiectivă decătre om a acestei lumi.

În „Poemul Naturii” care se mai numeşte„Despre natura lucrurilor”, Lucreţiu Carus

vrea să vindece pe oameni de rica zeilor şia morţii prin descrierea strălucitoare (în 6

volume) a liniilor mari de evoluţie a naturii, aomului şi a culturii sale. Contemplarea naturiişi a morţii duce la linişte, iar liniştea dă o

valoriicare calmă a vieţii. Atarxia (liniştesuletească) epicureică este astel realizatăprin privirea justă asupra lucrurilor.

Spaţiul fizic rezervat în lucrarea noas-tră nu ne permite să-i analizăm în acelaşimod extins şi pe alţi doi poeţi romani antici

P. Vergilius Maro, autor al Bucolicelor(exaltare a vieţii pastorale), al „Georgicelor”(consacrate bineacerilor agriculturii), şiLucius Iunius Moderatus columella, autorulunui tratat de agricultură, cel mai completmanual de acest gen rămas din Antichitate.

O deosebită atenţie merită şi implica-ţiile naturaliste ale genialului poet din spa-ţiul pontic Ovidiu (43 î.Hr.–18 d.Hr.), carea scris o lucrare cu caracter „preecologic”denumită „Despre piscicultură”, descriindun spectru larg de specii de peşti şi nevertebrate marine (în total 39 de specii).

Cerinţele practice ale agriculturii şi me-dicinii au stimulat pround interesul aţăde lumea spontană vegetală şi animală. Auînceput să apară primele lucrări în acestsens. Aici merită să fie menţionaţi doi marinaturalişti de după naşterea lui Hristos:

Pedanios Dioscorides (lucrările: „Despremijloacele de vindecare”, cu descrieri ale tra-tamentelor, vegetale şi animale) şi Plinius

8/19/2019 Revista_01_2012

16/99

15


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2(autor al „Istoriei Naturale” în 37 de cărţi),

care au inluenţat considerabil, pentrumai multe secole, dezvoltarea ştiinţelordespre natura vie. După Plinius merită săfie evidenţiată o singură personalitate emi-nentă – Galen (anii 130–200 d.Hr.), autor

al unui mare număr de lucrări în toatedomeniile medicinii, autoritatea căruia adăinuit aproape o mie de ani, până la epocaRenaşterii.

Din istoria Evului Mediu, care a durat1 000 de ani, spre regret, desprindem cumult mai puţine idei ştiinţifice, care ar fischimbat radical gândirea biologică şi care,în domeniul cunoaşterii relaţiilor dintre

organismele vii şi mediul înconjurător, ar fievoluat considerabil mai departe de Aris-totel, ca metodologie dominând discuţiiledialectice interminabile şi ştiinţa contem-plativă. Şi totuşi am putea să-i menţionăm peunii dintre cei mai importanţi reprezentanţinaturalişti din acea perioadă: Albert cel Mare,cu lucrările sale „Despre plante” şi „Despreanimale” şi Vensan de Bovet („Oglinda na-

turii”), precum şi Avicena („Canonul medi-cinii” şi „Carte pentru lecuire”) etc.Alt strălucit reprezentat al timpurilor

medievale a ost englezul Francis Bacon(1561–1626), care tocmai el a încercat săaprecieze ştiinţa ca atare la justa ei valoare,ştiinţa care este puterea: „atâta putem câtştim”; iar a şti înseamnă a cunoaşte lucru-rile prin cauzele lor. Ştiinţa, sublinia auto-rul, prin progresele ei, poate coneri omuluiputeri nebănuite asupra naturii: smulgân-du-i secretele cu ajutorul experimentului (!)şi descoperindu-i legile, noi o putem domi-na; cunoştinţa nu poate izvorî decât dintr-ocolaborare a intelectului cu experienţa, iarştiinţa numai astel poate deveni ertilă.

În aară de implementarea în meto-dologia ştiinţifică a imperativului experi-mentării, F. Bacon mai are un mare merit:

descoperirea unei noi metode de investi-gaţie ştiinţifică – metoda inductivă, de in- vestigare, înlocuind-o pe cea tradiţională –

de demonstrare şi de refutare. Într-adevăraceastă metodă baconiană a provocat oadevărată revoluţie în gândirea (metodo-logia) ştiinţifică, fiindcă a descoperit cauzeleenomenelor care, după Bacon, stau în„ormele” sau „naturile” lucrurilor, trebuie

să ne olosim de enumerare şi excludere şisă trecem în nişte tabele ceea ce observăm,pe care le vom analiza adecvat, cu uşurinţă.„Metoda care decurge din cunoaşterealucrurilor prin mijloace juste o numiminterpretare a naturii” (ca antiteză a meto-dei de anticipări ale naturii).

Reeritor la relaţiile (locul) dintre om şinatură, Bacon (susţinând concepţia unor

teologi, conorm cărora prin desăvârşireaomului natura poate fi distrusă, deoarece nuîşi mai are raţiunea de a fi), fiind îngrijoratşi el de acţiunile devastatoare ale omului,considera că esenţială este cunoaşterea de-plină a naturii de către acesta, pentru a-şiîmbunătăţi condiţiile de viaţă, ceea ce îi dădreptul deplin să ducă un război împotrivanaturii, desigur că numai atât cât îi permite

Dumnezeu în bunătatea sa.Făcând o sinteză succintă a realizărilorştiinţifice din Evul Mediu, cu gândirea sascolastică care nu prea a adus elementenoi, vom menţiona că se încerca să se acăo separare netă între om şi animal, între omşi natură. Numai ereticul Francisc din Assisipropovăduia apropierea între om şi animal.

Analizând atent şi pertinent realizărilenaturaliştilor din Evul Mediu, în concluzieputem airma cu certitudine că progresul(cu mare greu) pe linia ştiinţelor biologicetotuşi a continuat incontestabil şi ireversi-bil, doar prin lupta (firească) permanentădintre concepţiile raţionale (materialiste) şimistico-teologice.

După Evul Mediu mai stagnant, vineepoca Renaşterii (secolele XV–XVII), careîntr-adevăr a renăscut totul ce era mai de

preţ, mai raţional şi realist, în ultimă in-stanţă – mai uman şi mai rumos, dinpatrimoniul cultural antic. Dar, în aară de

8/19/2019 Revista_01_2012

17/99


M O L D O V E I

16

aceasta, aşa cum se cuvenea, evoluţia ştiinţelorbiologice în general şi a acumulărilor de dateştiinţifice necesare pentru viitoarea ştiinţăecologică, în particular, continua ascendentşi inevitabil. Marii provocatori ai renaşteriiştiinţei au ost, desigur, F. Bacon, Galileo

Galilei (1564–1642) şi René Descartes (1596–1650). De exemplu, G. Galilei a intrat înistoria ştiinţei şi a filosofiei ca unul (paralelcu Bacon) din ondatorii ştiinţelor naturaleşi al metodei experimentale de cunoaşterea lumii încon jurătore, dar ăcând câțiva paşimai departe de F. Bacon.

Mai departe decât Bacon şi Galilei amers René Descartes (Cartesius, 1596–1650),

matematician, izician, naturalist şi ilo-so rancez, care a construit primul sistemcu adevărat ştiinţific al naturii (similar cuM. Copernicus şi G. Galilei), sistem careexplică nu numai organizarea ei, dar şi ori-ginea. Concepţia carteziană (descartiană) erabazată pe principiile mecanicii, adică era ma-terialistă, ca antiteză a dogmelor teologice.

R. Descartes a avut un aport revoluţionar

în filosofie și știinţele naturii prin introdu-cerea în gândirea umană a raţionalismului:Prin cartea sa „Discursul asupra metodei”el a ruinat scolastica printr-o logică a ide-ii clare și precise și printr-un tip de raţio-nament ce merge de la simplu la complex.Punctul de plecare al metodei sale de afla-re a adevărului și de reconstruire a bazelorștiinţei este îndoiala metodică, prin care seîndepărtează toate cunoștinţele neondate;unica certitudine este aceea a gândirii carese îndoiește. Principala regulă a metodei luiDescartes este de a nu primi ca adevăratedecât idei clare și distincte, idei care apar caevidente pentru raţiune.

Rezultatul aplicării doctrinei carteziene,care pune la baza cunoașterii raţiunea și în-doiala metodică, în metafizică este extrem

de rodnic. Privind la natura (substanţa)corpurilor, aceasta fiind întinderea, ea este,în ultimă analiză, de natură geometrică,mecanică. Fenomenele corpurilor sunt pro-vocate de mișcare. După Descartes, primalege a naturii este că fiecare corp continuă

să rămână în starea în care se află (inerţie) șică el nu se mișcă decât când este mișcat deun alt corp; totul se întâmplă după legi de-terminate, necesare; lumea este o mecanicăuniversală. În „Discursul asupra Metodei”el exemplifică această viziune mecanicistăprin analiza, de exemplu, mișcării inimiiși a circulaţiei sângelui. În „Principiile filo-sofiei” autorul o întinde, cu multe ipoteze

ingenioase, la o sumă imensă de enomenenaturale. Astel este clar ormulat princi-piul de care se servise Galilei și pe care s-adezvoltat toată civilizaţia știinţifică a lumiinoastre moderne. Explicările cartezienesunt prototipul explicărilor știinţei de astăzi(Bagdasar, Bogdan, Narlj, 1996).

S-ar putea doar reproșa lui R. Descartesexagerarea,3 până la absolut, a suletului

uman; el credea că numai sufletul este sub-stanţa care gândește, existentă numai la om,și că natura animalelor este numai corpora-lă ce reprezintă niște mașini ără suflet (teza„animalelor-mașini”). Acest punct de vede-re cartezian a ost aspru criticat de către un altfiloso și naturalist rancez din secolul XVIIIP. Gasendie, care demonstra infinitatea și veșnicia Universului, ce se supune princi-piului cauzalităţii.

La Descartes ideea teleologică de do-minare a naturii joacă un rol important,omul având drept deplin asupra ei prin cu-noașterea știinţifică; dispunând de ea, omula modificat lumea și pe el însuși, iar prin că-derea în păcat a ajuns să o deterioreze. Prinhaotismul ei, ea [căderea]este o ameninţare,care trebuie să fie îmblânzită.

3 Formula carteziană era Cogito, ergo sum, adică cuget, deci exist, adică dacă mă gândesc și măîndoiesc, este sigur că exist. Aceasta înseamnă însă că conștiinţa gândirii, deci a sufletului, este maisigură decât conștiinţa pe care o avem despre lumea exterioară (idealism cartesian).

8/19/2019 Revista_01_2012

18/99

17


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2Analizând pertinent filosofia carteziană

și a secolelor (carteziene) care au urmat luiDescartes, vom constata că gândirea nouă,„modernă” pătrunde peste tot, deve nindbunul spiritual al epocii. Criteriile carte-ziene ale adevărului, metoda evidenţei ra-

ţionale, principiul înţelegerii naturii ca aunui mecanism, determină toată gândireaștiinţifică și filosofică a timpului. ocmaiîn această atmoseră spirituală cartezianăși-au dezvoltat sistemele lor ilosoiceN. Malebranche, Clarke, B. Spinoza, J. Locke,G. Leibnitz etc.

Putem afirma cu siguranţă că Descartesa pus bazele raţionalismului filosofiei, astel

construind însăși bazele durabile teoreticeale întregii dezvoltări a știinţei moderne.

Continuatorul ideilor materialiste ale luiR. Descartes a ost B. Spinoza (1632–1677),a cărui mare idee filosofică (exprimată maiînainte și de Giordano Bruno, 1548–1600),expusă în principala, undamentala sa lu-crare „Etica” (1677), precedată de „ractatusde Deo, homine eiusque elicitate” (1661),

este panteismul , care consta în identifica-rea lumii cu Dumnezeu; nu mai este decio separare între Creator și lumea creată, cio identitate; Dumnezeu este substanţa ne-cesară, este causa sui, este Natura. Dar sănu conundăm Dumnezeul lui Spinoza cuDumnezeul teist. La Spinoza El nu este unagent personal, creator, separat de universulpe care-l creează; totul este în Dumnezeu,nu există nimic aară de El. În realitate exis-tă o singură substanţă, infinită cu atributeleei; a admite mai multe substanţe [(așa cumproceda R. Descartes cu cele 3 substanţedierite: 1) substanţa gândirii, 2) întinde-rii (materiale, corporale) și 3) Dumnezeuca substanţă)] este o absurditate. Lumeaconstă în modificările – „modurile” aces-tei substanţe și a atributelor sale. Legăturacu Descartes explică atributele esenţiale

pe care Spinoza le considera aparţinândacestei identităţi: Substanţă = Dumnezeu =Natură. Deci pentru Spinoza substanţa nu

poate fi decât unică. Gândirea și întinderea vor fi însă atributele esenţiale ale substanţei.În concluzie: Dumnezeu este substanţa caregândește, iar sufletele nu sunt decât moduriale gândirii divine. Prin panteismul său Spi-noza consideră natura ca divină, cu valoa-

re intrinsecă și în care omul, departe de afi stăpânul și posesorul ei, nu este decât opărticică infimă. Era o gândire revoluţiona-ră pentru acea vreme și care va fi exploatatăîn secolul XX de ecologiștii prounzi (un-damentali „Deep ecology”).

Una din figurile centrale ale filosofieiși știinţelor naturii din secolele XII–XVII(perioada postrenascentistă) a ost Gott-

ried Wilhelm Leibnitz (1646 – 1716), care,recunoscând meritele materialismului meca-nicist, și-a creat propriul sistem filosofic –idealismul obiectiv , nucleul căruia este con-cepţia despre monade, ceea ce înseamnă„unitate” (în lucrarea „Monadologia”). DupăLeibnitz, monadele sunt niște substanţespirituale absolut simple care constituieelementele lucrurilor. Spre deosebire de

Descartes și Spinoza, acesta a înzestratmonadele cu capacitate de activitate șimișcare, fiind substanţe create și menţinu-te de Dumnezeu. Sistemul eclectic a luiLeibnitz tinde să unească pe Democrit(atomism, mecanism) cu Platon (idealism,lume a ideilor), pe Aristotel (ordine finală,teologică a naturii) cu Descartes (fizică me-canistă). El deseori ezită între o explicare anaturii în elul în care o ăcea filosofia sco-lastică și aceea a știinţei moderne, a fiziciinoi. Dacă pentru Descartes, Dumnezeu ga-ranta în ultimă instanţă elul evidenţei ade- vărurilor matematice, pentru Spinoza erasubstanţa însăși, lumea, pentru Leibnitz eleste deţinătorul raţiunii ultime de a fi a lu-crurilor, a orânduirii lor, a legilor raţionaleale lumii și a ordinii de perecţiune și graţiepe care aceasta o împlinește.

Și totuși o influenţă considerabilă a filoso-fiei lui Leibnitz se constată în lumea concepţieisale despre continuum, adică recunoașterea

8/19/2019 Revista_01_2012

19/99


M O L D O V E I

18

(acceptarea) enomenelor neîntrerupte. Lui îiaparţine aorismul: „Natura non acit saltus”(„Natura nu ace salturi”). Leibnitz a încer-cat să extrapoleze principiul continuumuluiasupra întregii naturi, căutând să explice is-toria Pământului.

Răspândirea și, în mare parte, accep-tarea de către naturaliști (biologi) a acestuiprincipiu l-a determinat pe Leibnitz să ela-boreze concepţia (doctrina) despre „Scarafiinţelor”, oarte populară în secolul XVIII.Conorm acestei doctrine, toate fiinţele viiconstituie un unic șir neîntrerupt; datorianoastră constă însă să identificăm ormeleintermediare. Chiar între animale și plante,

după părerea autorului, ar trebui să existeorme de tranziţie de la plante la animale.Însă Leibnitz era convins că toate trepteleacestei scări iniţial au ost create de Dumne-zeu și sunt veșnice. Și totuși, trecând pesteacest creaţionism leibniţian, trebuie să recu-noaștem că ideea în sine despre „Scara fiin-ţelor” s-a dovedit a fi destul de productivăatât din punctul de vedere al genezei, cât și

al evoluţiei, a evoluţionismului materialist.În acest sens au jucat un rol important șiideile dialectice din sistemul filosofic a luiLeibnitz, care, printre altele, spunea: „..ÎnUnivers totul se găsește într-o astel de legă-tură că prezentul, în adâncurile sale, întot-deauna ascunde viitorul, întotdeauna situa-ţia dată poate i explicată în mod naturaldin starea sa precedentă...”.

Din sistemul filosofic a lui Leibnitz des-prindem încă o idee interesantă, dar con-traproductivă: preormismul prestabilit, caredetermină armonia în natură, astel negândapariţia spontană a vieţii, fiindcă toată natura vie provine de la germenii animali, care iniţi-al au apărut odată cu începuturile lumii; decinimic nu apare din nou, ci sueră numai une-le schimbări prin micșorare sau mărire. Dez- voltarea, după Leibnitz, nu este altceva decât

desășurarea a ceea ce este predestinat.Ca să fim obiectivi până la capăt, res-

pectând principiile inerente ale istorismu-

lui știinţific, trecând peste creaţionismul,pe care dânsul nu a reușit să-l înrunte (saupoate nici n-a dorit s-o acă), trebuie săapreciem, la justa valoare, aportul obiectivpe care l-au avut concepţiile filosofice alelui Leibnitz. Aici ne reerim, în primul rând,

la ideea despre interrelaţiile generale dintrecomponenţii lumii înconjurătoare, despreordinea stabilită aici, ideea continuumului,despre relaţiile dintre trecut, prezent și viitoretc. Aceste idei au însemnat un pas înainte îndirecţia adevărului știinţific despre natură.

Cu toate că perioada Renașterii și uma-nismul secolelor XIV–XV au lăsat pentruepocile ulterioare mari restanţe gnoseolo-

gice, atunci s-a ăcut încă un pas înainte îndirecţia cunoașterii relaţiilor om–natură. Încadrul teologiei catolice omul dobândește ocunoștinţă de sine, care, printre altele, a înţe-les că el nu mai este stăpânul absolut al uneinaturi în cadrul dat, ci poate acţiona liber,prin voinţa liberă. Astel antropocentrismulteologic este diminuat. A început să se con-știentizeze aptul că natura nu există ca atare

pentru om, ci ea este deschisă pentru oriceolosire a ei. În acest context pare oportunsă ne amintim despre „Teologia Platonica”în care se subliniază următoarele: „Omulimită toate lucrurile naturii dumnezeieștiși desăvârșite, cori jează și îmbunătăţește lu-crurile naturii inerioare. Din această cauză,puterea omului este aproape egală cu a na-turii divine”. La această concepţie platonia-nă au aderat, printre alţii, doi mari umaniștirenascentiști – Pico della Mirandola și Leo-nardo da Vinci, ără ca ideea de dominum terrae să fi suerit din importanţa sa filoso-fico-teologică.

Urmează secolele XVIII, XIX și XX –cele mai ructuoase, mai revoluţionare dinlunga istorie a biologiei, inclusiv a ecologieiși a știinţelor mediului. Anume în aceastăperioadă savanţii, care abordau problemele

existenţialiste ale naturii, inclusiv ale celei vii, s-au apropiat cel mai mult de esenţamaterială a ei. În acest sens merită sa-i

8/19/2019 Revista_01_2012

20/99

19


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2menţionăm în mod deosebit pe J. La Mettrie

(1670–1751), D. Diderot (1713–1784),P.H.D. Holbach (1723–1789), C.A. Helvetius(1715–1771) etc., care socoteau că întregUni versul, începând cu cele mai vechi or-me și terminând cu omul, se ormează după

legile naturii (structură, schimbare, mișcareetc.). Una din proprietăţile undamentaleinalienabile ale materiei o prezintă mișca-rea. Astel materialiștii rancezi au înrântconcepţiile greșite ale lui R. Descartes șiI. Newton care lăsase loc pentru speculaţiicu privire la „impulsul iniţial”.

Până acum am analizat istoria generalăa dezvoltării știinţelor naturii, dezvoltare care

a contribuit esenţial la acumularea inerentăde date, idei, gânduri, puncte de vedere etc.cu privire la relaţiile între organismele viiși mediul lor înconjurător. Cele mai claretendinţe de a percepe lucrurile în acest sensle găsim în lucrările următorilor naturaliștidin sec. XVIII: R.A.F. Reaumur, De Buffon,C. von Linné, A.von Levenguck etc.

A. von Levenguck, care este cunoscut

mai bine ca ondatorul microscopismului,a ost pionierul studiului relaţiilor trofice,reglării eectivului populaţiilor, care astăzireprezintă două din problemele centrale aleecologiei moderne. Medicul și botanistulC. von Linné (1707–1778), cunoscut maimult ca creator al clasificării fiinţelor vii pebaza nomenclaturii binominale, a publicatdouă lucrări (disertaţii) deosebit de impor-tante „Oeconomia Naturae” (1749) și„Politia Naturae” (1760). Prin noţiunea de„economie a naturii” Linné înţelegea relaţii-le reciproce între toate corpurile naturale,relaţii pe baza cărora se menţine echilibrulîn natură, astel anticipându-l pe E. Haeckelcu 117 ani. După Linné, acest echilibru esteasigurat atât de înmulţirea organismelor,cât și de moartea lor, fiindcă moartea unuiorganism asigură viaţa altui organism (!).

Linné credea că el însuși a descoperit planulpe baza căruia Dumnezeu a creat lumea.Cu toate acestea, el era convins că există

o perectă interdependenţă între iinţelenaturii. El spunea: „Prin economia naturii se înţelege dispoziţia oarte înţeleaptă aiinţelor naturale, realizate de Suveranulcreator, după care acestea tind spre ţeluricomune și au uncţii reciproce”.

C. Linné ca fixist nu recunoștea evolu-ţia speciilor, socotindu-le invariabile. Cutoate acestea el recunoștea rolul actorilorclimatici, geografici, al interrelaţiilor întreorganisme (specii), ciclului de dezvoltare aplantei (sămânţă–plantă–sol), care este con-sumată de animale, acestea de om, fiinţecare, după moarte, devin din nou pămân-tul, în care vor ertiliza o nouă sămânţă.

În acest sens noi, ca și M. Bleahu (2001), îlconsiderăm pe C. Linné un adevărat pre-cursor al ecologiei. În disertaţia „PolitiaNaturae” („Organizarea naturii”) autorulcompară pozitiv natura cu societatea uma-nă care trăiește după anumite legi. La acestesinteze „ecologice” Linné a ajuns în urmaobservaţiilor concrete eectuate nemijlocitîn natură, principiu metodologic la care

el ţinea oarte mult și insista permanent.Această opinie, cam naivă, ecoeconomicăa lui Linné a ost olosită pe larg de cătreCh. Darwin în lucrările sale despre selecţianaturală, inclusiv în „Originea speciilor...”.Conceptul lui Linné a ost preluat mai întâide ilustrul naturalist englez Ch. Lyell, autorul„Principiilor geologiei” (1830–1833), care, larândul lui, a ost părintele spiritual și știinţi-fic al lui Ch. Darwin. Noţiunile „Economianaturii” și „Lupta pentru existenţă” au ostrecvent olosite în gândirea teoretică a luiLyell, momente peste care Ch. Darwin nu aputut să treacă cu vederea. Din contra, au-torul teoriei evoluţiei cu toată sinceritatea arecunoscut aportul marelui geolog și na-turalist astel: „Eu nu voi uita că totul ce amreușit să realizez în știinţă îi datorez studiuluimarilor lui opere...”.

Așadar, am putea trasa ără ezitare olinie logică prin istoria ecologiei de pânăla apariţia ei oficială: Aristotel – ...Linné –

8/19/2019 Revista_01_2012

21/99


M O L D O V E I

20

Lyell – Darwin. O perioadă de circa 2 500de ani! Foarte lungă, dar necesară, ărătrecerea prin care ecologia – poate, cea maipopulară și absolut necesară știută din sec.XX și suntem siguri, a secolului XXI (veziAgenda – 21 de la Rio de Janeiro, 1992) – ,

astăzi încă ar mai rătăci printre alte știinţeale naturii. Cred că nu exagerez deloc!

Dar ca să explicăm obiectiv când, cum șide ce anume după Darwin a venit Haeckel,este necesar mai întâi să vorbim despre Dar-win, dar nu înainte de a-i mai menţiona încăpe doi predecesori ai lui Darwin și, implicit,ai ecologiei. Este vorba despre J.B. Lamarck(1744–1829) și A. Humboldt (1769–1859).

J.B. Lamarck în lucrarea sa undamen-tală „Filosofia zoologiei” (1809) subliniază(cam exagerat!) rolul determinant al ac-torilor mediului înconjurător în schimbărileadaptive ale organismelor și în evoluţia lor.Lamarck a apreciat (cam naiv) și rolul rela-ţiilor organism–mediu.

endinţe ecologice clare observăm și înlucrarea clasică a lui A. Humboldt „Cos-

mos” (1843–1862), una din primele sintezemoderne asupra biogeografiei plantelor. Înaceastă lucrare, precum și în alte publica-ţii privind geografia generală a plantelor(1799–1804; 1805–1807; 1817), Humboldta demonstrat oarte convingător rolul con-diţiilor climaterice în viaţa plantelor, deter-minând dependenţa distribuţiei geografice aplantelor de izoterme, noţiune introdusă deautor în geografia plantelor. ot el a argu-mentat, pentru prima dată în știinţă, ideeazonalităţii orizontale și verticale geograficea vegetaţiei; a evidenţiat tipurile fizionomicede vegetaţie, astel anticipând concepţia con-temporană despre ormele biotice; de ase-menea lui îi aparţine noţiunea de asociaţie (de plante); a descris 17 tipuri de ormaţiuni vegetale etc. În interesele naturaliste, biogeo-grafice ale lui Humboldt intrau de apt numai

plantele globului, însă, datorită concepţiilorteoretice undamentale, ideile sale botanico-geografice și fizico-geografice au stimulat, în

același timp, și dezvoltarea atât a geografieilumii animale (zoogeografia), cât și a ecolo-giei animalelor. Iar concepţia sa despre aso-ciaţii a anticipat, cu peste jumătate de secol,noţiunile de formă biotică și biocenoză ale luiK. Möbius (1877), astel contribuind, peste

timpuri, la apariţia ecologiei ca știinţă. Maimult decât atât, concepţia ecobiogeografică alui Humboldt este oarte actuală.

După Humboldt, interesul aţă de pro-blema inluenţei mediului înconjurătorasupra organismelor vii a crescut și maievident. Au ost acumulate oarte multe dateconcrete, astel cunoscutul ornitolog po-lonez C. Gloger a publicat (1833) o lucrare

despre influenţa actorilor climaterici asu-pra păsărilor, comportamentul lor, alegereahabitatului, sedentarismul, coloraţia etc.

Geograul german G. Berghaus (1851)a elaborat principiile zonării zoogeograficepe baza studierii distribuţiei spaţiale a ani-malelor mamiere răpitoare (carnivore).Acest autor integrează într-un sistem unicanimalele erbivore și plantele care servesc ca

hrană pentru acestea din urmă. Astel, Ber-ghaus a apreciat importanţa atât a actorilorabiotici (căldura, umiditatea etc.), cât și arelaţiilor biotice.

Am putea menţiona și monografia capi-tală în 3 volume a zoologului ceh L. Schmar-da „Răspândirea geografică a animalilor”,lucrările altor zoologi: H. M. Edvards(1857–1881), A. Cotlet (1846), I. Hogg(1846), E. Forbes (1887), I. Van-der-Haven(1828), E. Geoffroy Saint-Hilaire (1854) etc.Dar iată că vine epoca darwinismului...

Ca să percepem pround rolul decisiv allui Ch. Darwin în victoria incontestabilă aevoluţionismului materialist, e necesar să evi-denţiem două momente esenţiale, obiective,care i-au asigurat această victorie: 1) aptulcă, spre deosebire de predecesori săi (Linné,Lamarck, care au avut de a ace practic nu-

mai cu flora și auna locală), călătorind pecorabia „Beagle” (1831–1836), el a avut po-sibilitatea să acumuleze dovezi materiale,

8/19/2019 Revista_01_2012

22/99

21


R E V I S T Ă

D E

I S T O R I E

A


O P E D I C E

n r . 1 ( 2 ) 2 0 1 2obiective, exprimate în timp și spaţiu: a) da-

tele paleontologice din toate erele geologiceși b) datele recente observate și adunate denaturalistul călător de pe toate continentele(din toate zonele geografice). Aceste avan-taje i-au dat posibilitate lui Darwin să-și ar-

gumenteze concepţia despre evoluţia lumiiorganice cu date multiple și de netăgăduit,ceea ce nimeni până la el nu a ăcut (până înzilele noastre; 2) aptul că datorită expediţieipe „Beagle” a reușit să olosească, la justa lor valoare (cel mai argumentat, în comparaţiecu predecesorii său), actorii mediului în-conjurători (în timp și spaţiu) în construcţiaștiinţifică a teoriei evoluţiei. Într-adevăr, este

semnificativ chiar titlul exact (pe deplin) aloperei principale a lui Ch. Darwin „Origineaspeciilor prin selecţia naturală sau păstrarearaselor avorizate în lupta pentru existenţă”(1859). Aceeași concluzie o putem trage șidin concepţia evoluţionistă propriu-zisă alui Darwin care, schematic, prezintă urmă-toarea succesiune logică, în esenţă ecologicăa acţiunii actorilor evoluţiei: 1) variaţiile

individuale (care apar sub influenţa acto-rilor de mediu), 2) suprapopularea (oricespecie produce mult mai mulţi descendenţidecât pot supravieţui cu mijloacele de traiexistente), 3) lupta (competiţia, concurenţa)

pentru existenţă, drept consecinţă a supra-

populării, reprezentând mecanismul caredetermină mortalitatea celor mai mulţi des-cendenţi; cele mai multe șanse de supravie-ţuire vor avea indivizii purtători ai unor va-riaţii avantajoase și 4) selecţia naturală careapare ca o consecinţă finală logică a lupteispeciilor pentru existenţă (supravieţuireacelor mai apţi) în relaţiile lor cu mediul în-conjurător abiotic și biotic. Semnificativ este

aptul că Darwin, ca și Wallace, a atribuit se-lecţiei naturale un rol creator undamental,edificator de specii noi (speciaţia).

(Va urma)

(Bibliografia completă va fi afișată la parteaa doua a articolului care va fi publicată înnumărul următor al revistei)

8/19/2019 Revista_01_2012

23/99


M O L D O V E I

22

POLITICA ECOLOGICĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA(anii ’50-’60 ai secolului al XX-lea)

ECOLOGICAL POLICY IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA

(in the years 50-60-ies of XXth century)Constantin MANOLACHE 1

REZUMAT În studiu se analizează procesul de formare a cadrului legislativ și normativ privind

protecția mediului înconjurător și de constituire a sistemului administrativ-instituțional respectiv în Republica Moldova în anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea. Se elucidează dificultățileimplementării cadrului juridic cu privire la protecția mediului ambiant în condițiile agravăriicrescânde a situației ecologice cauzate de iresponsabilitatea autorităților centrale și locale șia structurilor economice, de insuficiența specialiștilor calificați în domeniu, de lipsa culturiiecologice.

Cuvinte-cheie: cadrul juridic, comisie, protecția mediului, ecologie, poluarea industrială,eroziunea solului, poluarea apelor, rezervații naturale.

ABSTRACT Te process of legislative and normative framework formation concerning the environmental

protection, as well as the establishing of the appropriate administrative-institutional systemin the Republic of Moldova in the years 50–60-ies of XXth century is analysed. Te difficulties

of environmental legislative framework implementation are elucidated in the conditions of growing aggravation of ecological situation caused by the irresponsibility of central

Revista_01_2012

Documents

Transcript of Revista_01_2012