LOGOS - Diacronia

of 337/337
L O G O S L O G O S 12
  • date post

    31-Oct-2021
  • Category

    Documents

  • view

    1
  • download

    0

Embed Size (px)

Transcript of LOGOS - Diacronia

12
Redactor: Camelia Grdinaru Florentina CrucerescuTehnoredactor:
Manuela OboroceanuCoperta:
© Editura Universit ii „Alexandru Ioan Cuza”, 20 13 700 – Ia i, str. P , nr. , tel./fax: (0232) 314947109 inului 1A http:// www.editura.uaic.ro e-mail: [email protected]
Fondatorul iei LColec „ ogos”: Dumitru Irimia
Colec „ ogos”ia L este coordonat de Ana-Maria Minu i Ioan Milic
Referen tiin ific :i i Prof.univ.dr. Alexandru Gafton Prof.univ.dr. Gheorghe Chivu
Adina Chiril este cadru didactic universitar la Facultatea de Litere, Istorie i Teologie a Universitii de Vest din Timioara, Departamentul de Studii Româneti. A obinut, în 2008, titlul de doctor în filologie, cu distincia , pe baza tezeiMagna cum laudae Norm i dialect în scrierile lui Antim Ivireanul. A publicat în anul 2007, pentru uzul studenilor, lucrarea , Timioara,Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanul Editura Marineasa. Este autoarea unor studii de filologie i lingvistic aprute în importante periodice tiinifice româneti i coeditoare a volumului , Timioara, EdituraFilologie i bibliologie. Studii Universitii de Vest, 2011. Din anul 2012, este membr în colectivul de redacie al revistei „Analele Universitii de Vest din Timioara. Seria tiine filologice”.
Adina Chiril
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul / Adina Chiril. - Iai : Editura Universitii „Al.I. Cuza”, 2013
ISBN 978-973-703-975-0 Partea 1: Fonetica - Morfologia. - 2013. - Bibliogr. - ISBN 978-973-703-932-3
821.135.1.09 Antim Ivireanul:811.135.1"17" 929 Antim Ivireanul 281.95 Antim Ivireanul
Theodorei
Prefa (Gh. Chivu) ............................................................................................ 9
I. FONETICA
I.5. Consoane .............................................................................................. 103
II.4.3. Pronumele i adjectivul pronominal de întrire ......................... 187
II.4.4. Pronumele reflexiv .................................................................... 190
II.4.6. Pronumele i adjectivul pronominal demonstrativ.....................196
II.4.7. Pronumele de cuantificare ......................................................... 201
II.4.7.1. Pronumele i adjectivul pronominal nehotrît ................. 201
II.4.7.2. Pronumele i adjectivul pronominal negativ ................... 205
II.4.8. Pronumele relativ ...................................................................... 208
Anex ............................................................................................................. 291
Textul ............................................................................................................. 295
Morfologia, elaborat ca tez de doctorat de ctre doamna lector
universitar Adina Chiril (intitulat, la vremea aceea, Norm i dialect
în scrierile lui Antim Ivireanul), este prima cercetare de amploare
consacrat limbii textelor scrise, traduse sau tiprite de Antim Ivireanul.
Este o investigaie temeinic, riguroas, bine condus, care dovedete
deopotriv cunoaterea normelor limbii române literare vechi i tiina
aplicrii unor concepte teoretice de baz, precum norm literar,
variant literar regional, limb literar scris – limb literar vorbit.
Lucrarea probeaz de asemenea deplina familiarizare a autoarei cu
problemele deloc uoare ale vechiului scris literar românesc, precum i
cu cerinele redactrii unei lucrri tiinifice de inut.
Autentic cercetare asupra întregii limbi române literare de la
sfîritul veacului al XVII-lea i începutul celui de-al XVIII-lea, cu
disocieri interesante între fenomenele literare i cele dialectale, între
faptele sudice i trsturile de tip nordic, între fenomene considerate
caracteristice pentru uzul elevat, respectiv pentru registrul popular în
crile i în manuscrisele datorate lui Antim, cele dou capitole centrale
ale crii dovedesc cunotine temeinice de istorie a limbii, acribie i
spirit critic. Iar Concluziile scot în eviden existena în paginile
cercetate, în afara formelor dominante, firesc munteneti, a mai multe
trsturi nordice, explicate în principal prin destinul cultural special al
mitropolitului, dar posibil de încadrat în seria unor „scpri” datorate
„întîlnirii” dintre norma sudic ilustrat de acesta i cea a unor
colaboratori apropiai (precum Mitrofan sau Mihai Itvanovici), venii
în ara Româneasc din Moldova, respectiv din Transilvania, sau a
unor eventuale izvoare cu aceeai provenien.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 10
Lista extrem de cuprinztoare a lucrrilor de referin (consa-
crate limbii române literare vechi, în general, sau operei lui Antim
Ivireanul, în special) i o semnificativ list de izvoare (texte ale
mitropolitului, dar i alte scrieri în limba român din secolele al XVI-
lea – al XVIII-lea) completeaz o lucrare bine structurat, foarte bine
scris, avînd concluzii interesante i oferind sugestii numeroase pentru
ateptate investigaii viitoare.
Chiril a avut la baz dou premise complementare: existena unor
norme ale exprimrii culte, difereniate geografic în dacoromâna veche,
respectiv actualizarea acestora în actul de comunicare prin raportare la
destinatar i la norma lingvistic recunoscut de acesta, potrivit
criteriului eficienei. În paginile lucrrii, acestor premise li se altur
îns constant ideea potrivit creia Antim, originar din Iviria, a deprins
limba român din cri sau cu sprijinul constant al unor colaboratori
cultivai.
Rezultatul evident al aplicrii acestor premise este, pe de o parte,
distincia fcut între particularitile tipic munteneti i unele
fenomene de tip nordic i, pe de alt parte, separarea faptelor de tip cult
de cele considerate populare (acestora din urm fiindu-le subordonate
în lucrare i o serie de regionalisme, fapte lingvistice cu rspîndire
geografic limitat). Deloc lipsit de interes este, de asemenea,
insistena autoarei asupra ideii potrivit creia în cadrul românei literare
în uz în jurul anului 1700 se constituise deja o variant vorbit.
Despre variantele literare regionale, în formularea agreat de Ion
Gheie, sau, în terminologia adoptat de Gheorghe Ivnescu, despre
dialectele vechii noastre limbi de cultur s-a scris mult i cu folos în
special în ultima jumtate de secol. La fel de mult s-a insistat asupra
caracterului „impur” al normei multor texte vechi, de regul versiuni
manuscrise sau tiprite ale unor scrieri religioase. Este de asemenea
relativ bine cunoscut relaia dintre „norma crilor” i „limba vorbit”
de localnici în procesul de învare de ctre strini a limbii române. În
prefaa la cea mai veche gramatic a limbii noastre scris în limba
latin, Institutiones linguae Valahicae, se precizeaz expres obligaia
Prefa 11
potenialilor utilizatori de a corela, pentru eficien maxim, cele dou
forme de limb, iar primul ghid de conversaie italo-român, numit de
obicei Manuscrisul de la Göttingen, face evident atît influena marcat
a limbii vorbite de localnici asupra aceleia deprinse de misionari, cît i
contiina existenei unei norme literare „ideale”.
Ni se pare de aceea fireasc întrebarea dac Antim a acceptat în
mod deliberat, potrivit unei concepii culturale unificatoare sau pentru a
da eficien sporit discursului su, unele (puin numeroase în
ansamblu) fapte de limb nemunteneti.
Relativ la aceast uimitoare capacitate de însuire, respectiv de
utilizare de ctre Antim a limbii noastre de cultur, este surprinztoare
absena (poate numai din studiile de specialitate) a unor „strinisme”,
adic a acelor greeli datorate influenei sistemului limbii materne,
concomitent cu abilitatea adesea remarcat de a utiliza ca nimeni altul
în epoc sintaxa limbii noastre i vocabularul acesteia, în toate
registrele i stratificrile lor stilistice. La fel cum nu a fost semnalat,
anterior lucrrii de fa, o aproape normal evoluie a „calitii” limbii
utilizate de la primele la ultimele scrieri care poart isclitura tipo-
grafului, revizorului, traductorului sau scriitorului Antim.
În aceste condiii, va fi respectat Antim, cel care a impus, în
secolul al XVIII-lea, prin tipriturile religioase munteneti normele
specifice sudului Dacoromaniei, modelul unor texte nordice cu ajutorul
crora deprinsese eventual limba român? Se va fi supus distinsul
crturar, într-o epoc în care „norma individual” era cel mult o
chestiune de stil, unui model ilustrat de colaboratorii si mai puin
ilutri Mitrofan sau tefan Itvanovici? Sau acetia din urm vor fi
„scpat”, în crile la care au lucrat, puine forme specifice zonelor
lingvistice din care proveneau (între care fonetisme de tipul sara, zua;
trims; stjarul; tinr sau genunchi), la fel ca toi tipografii i editorii
vremii? Va fi utilizat, în sfîrit, Antim Ivireanul dou variante, scris i
vorbit, ale vechii noastre limbi de cultur, ori diferenele, uor de
probat, între Didahii i celelalte texte ale mitropolitului sunt datorate
existenei unor genuri, i nu unui set de norme literare distincte?
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 12
Aceste întrebri, mai mult sau mai puin retorice, dovedesc cu
prisosin dificultatea întreprinderii asumate de doamna lector Adina
Chiril, dar îndeosebi calitatea textului adus acum în atenia comunitii
tiinifice româneti. Bogat ilustrat cu un material faptic atent selectat i
nuanat comentat, redactat într-un mod care îndeamn la interpretare i
reinterpretare, actualul studiu consacrat limbii operei lui Antim
Ivireanul va fi cu certitudine punct de plecare pentru noi i fructuoase
investigaii tiinifice.
In t r o d u c e r e
Antim Ivireanul a fost membru al înaltului cler ortodox din
Ungrovlahia între 1705 i 1716, îns activitatea pe care a desfurat-o
în ara Româneasc, datorit anvergurii, ineditului i consecinelor ei
pe plan cultural, l-a scos de sub cupola interesului exclusiv teologic.
Împrejurrile venirii sale în ar, în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, slujba care i s-a încredinat, parcursul su în viaa spi-
ritual munteneasc de la sfîritul secolului al XVII-lea i de la
începutul veacului ai XVIII-lea in de istoria culturii româneti;
imixtiunile sale în politic, relaiile cu domnitorul pmîntean i moartea
lui (ticluit i cerut de vechi dumani i încuviinat de primul domn
fanariot în ara Româneasc, Nicolae Mavrocordat) sînt aspecte ale
istoriei naionale.
Impresionai de schimbrile în cultura româneasc datorate lui
Antim Ivireanul sau, mai general, epocii din care a fcut parte, entu-
ziasmai de energia cu care acesta i-a urmrit planul înnoirii lucrurilor,
consternai de tragica-i moarte sau atrai de puternica lui personalitate,
cercettorii vieii i operei învatului prelat s-au referit întotdeauna
elogios la el, începînd cu biografia întocmit de episcopul Melchisedec
al Romanului, în a doua jumtate a secolului al XIX-lea, aezat la
începutul primei ediii a Didahiilor (aprut sub îngrijirea lui Ioan
Bianu, în 1886), pîn la volumul lui Dan Horia Mazilu, Introducere în
opera lui Antim Ivireanul, din 1999. Concluziile acestor studii sînt una-
nim laudatorii, precum cea formulat de Eugen Negrici, într-o carte ce
analizeaz mai ales realizarea stilistic a operei mitropolitului: „Nu ne
intereseaz ce a fost în timpul lui Antim în Frana ori Italia, ci mai ales
ceea ce a fost înainte i dup el pe aceste meleaguri; i în acest sens, se
poate afirma c vreme de dou secole, mitropolitul domin seniorial
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 14
scrisul românesc (s.n.)” 1 ; sau cea din finalul capitolului despre înce-
puturile scrisului retoric românesc, formulat de Al. Rosetti, B. Cazacu,
Liviu Onu, în cel dintîi tratat de istorie a limbii române literare:
„Raportat la aspectul general al limbii literare din prima jumtate a
secolului al XVIII-lea, limba lui Antim Ivireanul are la baz exprimarea
vie a poporului i impresioneaz prin claritate, prin expunere curgtoare
i prin naturalee. Spre deosebire de Dosoftei, Antim nu se las furat,
decît foarte rar, de sintaxa i de lexicul izvoarelor greceti (sau slavone)
pe care le folosete. Datorit acestor caliti, el poate fi numit, cu drept
cuvînt, «ctitor» al limbii liturgice româneti i unul dintre întemeietorii
oratoriei religioase la români (s.n.)” 2 .
Cercetarea propriu-zis (istoric, filologic i lingvistic) a vieii
i operei lui Antim Ivireanul a început în secolul al XIX-lea. Întocmind
o list a mitropoliilor rii Româneti, latinistul Timotei Cipariu
vorbete, în Acte i fragmente latine româneti pentru istoria bisericii
române, mai ales unite, Blaj, 1855, despre originea i moartea lui
Antim Ivireanul. Cîiva ani mai tîrziu, o vizit la Snagov îi prilejuiete
lui Al. Odobescu evocarea cald a egumenului i tipografului care a
trit acolo între 1695 i 1709: „artist luminat i industrios”, „brbat
eminent” 3 . Apoi, pîn în 1886, vorbesc i scriu despre Antim Ivireanul
în lucrrile lor profesorul de seminar I.D. Petrescu, E. Golubinski
(profesor la Facultatea de Teologie din Moscova), episcopul de Rîmnic
Ghenadie Enceanu 4 . Anul 1886 este marcat de apariia primei ediii ce
cuprinde o parte din opera lui Antim, considerat „capital”, Didahiile
(dup o copie manuscris din 1781 fcut de Grigorie, arhimandrit la
Mnstirea Dealu), îngrijit de Ioan Bianu, cu un studiu biografic de
Melhisedec tefnescu, episcop de Roman i membru al Academiei
Române. În acelai an a aprut cartea lui tefan Dinulescu, Viaa i
activitatea mitropolitului erei Româneti Antim Ivireanul (1708 –
1 Eugen Negrici, Antim. Logos i personalitate, Bucureti, Editura Minerva, 1971,
p. 256-257. 2 Rosetti, Cazacu, Onu, ILRL
2 , p. 194-195.
3 Al. Odobescu, Pseudo-Cynegeticos, Bucureti, Editura Eminescu, 1972, p. 125.
4 Vezi trempel, Antim Ivireanul, Bucureti, Editura Academiei, 1997, p.16.
Introducere 15
1716), cu observaii critice asupra studiului biografic al lui Melhisedec.
Cartea mai cuprinde o prezentare elogioas a studiului riguros i cu
acuratee întocmit de Émile Picot, intitulat Notice biographique et
bibliographique sur l’imprimeur Anthim d’Ivir i publicat în Nouveaux
mélanges orientaux, Paris, 1886. Descoperirea altor manuscrise ale pre-
dicilor lui Antim de ctre Constantin Erbiceanu i Melhisedec (unele
dintre ele considerate atunci autografe, ca acela de la Cldruani) pri-
lejuiete apariia unei noi ediii a predicilor, în dou volume, în 1888 i
1889. Studii de amploare ori mai superficiale au realizat în anii urm-
tori C. Erbiceanu 5 , I. Cornoi
6 . Istoricul N. Iorga a dat i el o ediie a pre-
dicilor lui Antim Ivireanul 7 . Aceasta a fost urmat, la scurt vreme, de
ediia lui Petre V. Hane 8 , care folosete ca text de baz manuscrisul de
la Cldruani.
Cele mai consistente studii consacrate lui Antim Ivireanul i ope-
rei sale, precum i cele mai valoroase ediii ale didahiilor au aprut îns
în a doua jumtate a secolului trecut. Este de menionat, alturi de
numrul mare de articole risipite, pe parcursul anilor, în reviste teo-
logice sau de lingvistic, ori doar de popularizare a culturii, corpul de
articole din revista teologic „Biserica Ortodox Român”, numerele 8-
5 Vezi C. Erbiceanu, Descoperirea manuscriptelor mitropolitului Antim
Ivireanu, în BOR, XI (1888), p. 1019-1030; idem, Maximile i sentinele lui
Antim Ivireanu, în BOR, XIV (1890-1891), p. 333-355; idem, Un document
de la mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanu, în BOR, XV (1891-1892),
p. 60-64; idem, Cel dintîi Octoih imprimat în Valahia în românete, BOR,
XVI (1892-1893), p. 800-804; idem, Învtur bisericeasc a vldici
Antim, I, în BOR, XVI (1892-1893), p. 769-785; i II, în BOR, XVII (1893-1894),
p. 129-146 i 225-242; idem, „Antologiu” de Antim Ivireanu, în BOR, XVII
(1893-1894), p. 418-427. 6 Vezi Antim Ivireanul. Din didahiile inute la Mitropolia din Bucureti, Notie
biografice de dr. I. Cornoi, Bucureti, Editura Librriei Socec & Comp.,
1895. 7 Vezi Predicile inute la Mitropolia din Bucureti de Antim Ivireanul, 1709-1716.
Prefa de N. Iorga, Vlenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, 1911. 8 Antim Ivireanul, Predici. Cu o prefa i indice de cuvinte de Petre V. Hane,
Bucureti, Editura Minerva, 1915.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 16
9 din 1956 i numerele 9-10 din 1966, precum i cel din „Mitropolia
Olteniei”, numerele 9-10, tot din 1966. În acelai an, 1966, numrul
centenar din „Analele Academiei” a cuprins o serie de comunicri
asupra personalitii crturarului din Muntenia. Fiind unul dintre cei
mai strlucii furitori ai culturii româneti scrise, cu o contribuie de-
cisiv la impunerea limbii române ca limb de cult i, în consecin, ca
limb de cultur în Principate, unii dintre autorii crilor de istoria
limbii române literare au consacrat activitii lui Antim Ivireanul ca-
pitole distincte 9 .
, Teodor
dinamic, dramatizat pe alocuri, deoarece alege s prezinte faptele
),
, Gabriel trempel (cu un volum ce ine seama de
toate discuiile, prerile i concluziile formulate pîn la acea dat în
privina vieii, activitii i importanei lui Antim Ivireanul pentru
9 Vezi Rosetti, Cazacu, Onu, ILRL
2 , p. 183-200; Gabriel epelea, Gh. Bulgr,
Momente din evoluia limbii române literare, Bucureti, Editura Didactic i
Pedagogic, 1973, p. 51-52. 10
N. Dobrescu, Viaa i faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei,
Bucureti, Biblioteca Societii „Steaua”, 1910. 11
Teodor Cerbule, Antim Ivireanu (1650(?) - 1716), Bucureti, Editura Cartea
Româneasc, 1939. 12
Iat, de exemplu, un presupus dialog între domnul Constantin Brâncoveanu
i Constantin Cantacuzino, eruditul stolnic, în care împrejurrile venirii lui
Antim în ara Româneasc i scopul acesteia sînt dezvluite direct: „ – Uite,
unchiule, voi s-l cunoti i domnia ta pe clugrul pe care l-am adus din
arigrad, ca s mai fac puin vînt meteugului tipografic în ara ce o
cîrmuim”, în Radu Albala, Antim Ivireanul i vremea lui, Bucureti, Editura
Tineretului, 1962, p. 25. 13
Fanny Djindjihavili, Antim Ivireanul, crturar umanist, Iai, Editura
Junimea, 1982 (o reeditare în limba român a unei monografii mai ample în
limba rus; vezi Virgil Cândea [rec.], F. Djindjihašvili, [fr. Anthim d’Ibére.
Vie et oeuvre], Tibilisi, 1967, în „Revue des études sud-est européennes”,
Tome VI, 1968, nr. 1, p. 153-156).
Introducere 17
i Eugen Negrici (a crui
carte, nefiind o monografie în adevratul sens al cuvîntului, este o sa-
.
Prima ediie a textelor lui Antim Ivireanul dup 1915 este cea
realizat de Gabriel trempel în 1962, care, de altfel, semneaz i
urmtoarele ediii elaborate dup criterii tiinifice 17
.
Argumentul relurii periodice, în ediii ample, a operei lui Antim
Ivireanul nu trebuie cutat atît în riscul de a fi uitat opera crturarului
Antim Ivireanul, cît mai ales în calitatea nesatisfctoare, din punct de
vedere filologic i lingvistic, a ediiilor din secolul al XIX-lea i de la
începutul secolului al XX-lea. Gabriel trempel considera c primele
ediii ale operei lui Antim sînt precedate de studii „mai mult entuziaste
decît tiinifice” i c, pîn în pragul aciunii sale editoriale, „metoda de
cercetare i interpretare a operei lui Antim Ivireanul [...] nu a ieit din
marginile idealismului i formalismului” 18
.
În anul 1983 a aprut un alt volum din opera lui Antim Ivireanul,
o ediie de popularizare cu o postfa i bibliografie de Florin Feifer,
14
Gabriel trempel mrturisete: „Avînd la îndemîn un material informativ
bogat, beneficiind de o bibliografie atît de larg, datorit multor condeie de
prestigiu, s-ar prea c nu este deloc greu de alctuit un monument de laud
i recunotin lui Antim. Lucrurile nu ni se par îns deloc simple. Nu este
uor s scrii i s restitui, totodat, fiecrui cercettor ceea ce îi aparine”, în
trempel, Antim Ivireanul, p. 25. 15
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureti,
Editura Minerva, 1999. 16
Eugen Negrici, op. cit. 17
Antim Ivireanul, Predici, ediie critic, studiu introductiv i glosar de G.
trempel, Bucureti, Editura Academiei, 1962; Antim Ivireanul, Opere, ediie
îngrijit i studiu introductiv de Gabriel trempel, Bucureti, Editura
Minerva, 1972; Antim Ivireanul, Opere, ediie îngrijit de Gabriel trempel,
Bucureti, Editura Minerva, 1997; vezi i Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri,
ediie îngrijit de Arhimandrit Mihail Stanciu i Acad. Gabriel trempel,
Bucureti, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureti, 2011. 18
Gabriel trempel, Introducere la Antim Ivireanul, Predici, Bucureti,
Editura Academiei, 1962, p. 5.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 18
textul propriu-zis fiind reprodus dup ediia lui Gabriel trempel din
1972 19
.
În sfîrit, trebuie s precizm c toate cercetrile cu privire la
limba român literar din epoca veche, mai ales din secolele al XVII-lea
i al XVIII-lea, trimit la opera lui Antim Ivireanul, sub raportul con-
figuraiei lingvistice i stilistice.
*
De cele mai multe ori, cercettorii au avut în vedere creaia cea
mai interesant a lui Antim Ivireanul, atît din punctul de vedere al ni-
velului limbii literare, cît i din perspectiva realizrii artistice, i anume
creaia omiletic original. În seria problemelor care pot fi urmrite în
legtur cu opera unui crturar din epoca veche, din perspectiva istoriei
culturii româneti i, în mod special, a istoriei limbii române literare,
aspectul strict lingvistic al crilor lui Antim a fost cel mai neglijat.
Descrierea limbii din didahiile mitropolitului, pe care o fac Al. Rosetti,
B. Cazacu i L. Onu 20
, este sumar i reprezint doar punctul de plecare
al unei analize care trebuie s se finalizeze cu o monografie lingvistic
Antim Ivireanul. Se impune o extindere a cercetrii i asupra celorlalte
lucrri, fie scrieri originale, tiprite sau rmase în manuscris, fie tra-
duceri. Numai în felul acesta vom putea avea o imagine complet a pro-
cesului de însuire a limbii române în varianta literar munteneasc de
ctre Antim Ivireanul, a influenelor pe care celelalte variante literare i
limba popular le-au impus limbii mitropolitului i a manierei în care,
contient sau nu, scriitorul i traductorul Antim Ivireanul a folosit
aceste particulariti lingvistice strine de varianta literar munteneasc
propriu-zis.
19
Antim Ivireanul, Didahii. Postfa i bibliografie de Florin Feifer, Bucureti,
Editura Minerva, 1983. 20
În ILRL 2 , p. 185-191.
L i m b a s c r i e r i l o r l u i A n t i m I v i r e a n u l
Antim Ivireanul a învat româna ca limb strin 1 , însuindu-i
cu precdere idiomul utilizat în ara Româneasc la sfîritul secolului
al XVII-lea. Graiul muntenesc i norma literar munteneasc vor fi fost
asimilate concomitent i, bnuim, uneori fr a discerne formele spe-
cifice variantei literare de cele considerate populare. Prin crile ela-
borate în Ardeal sau în Moldova i ajunse la Bucureti, Antim Ivireanul
a putut cunoate i variantele literare de tip nordic, dar i elemente ca-
racteristice graiurilor din zonele respective. De asemenea, învarea
unor fapte de limb nemunteneasc îi putea fi mijlocit i de unele tip-
rituri care ilustrau cu precdere varianta literar munteneasc, realizate
în decursul secolelor al XVI-lea i al XVII-lea, care prezentau nu-
meroase trsturi lingvistice nordice, din cauze istorice i culturale
multiple 2 . În general, datorit prestigiului crilor bisericeti traduse i
1 Nu considerm necesar reluarea unor informaii privind viaa lui Antim
Ivireanul i împrejurrile venirii sale în ara Româneasc, în timpul primilor
ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu. Biografia celui care avea s
rmîn în cultura noastr ca mitropolitul Antim Ivireanul a fcut obiectul mai
multor studii, printre care se numr excelenta monografie a lui Gabriel
trempel, Antim Ivireanul, Bucureti, Editura Academiei, 1997. Menionm
aici i cartea noastr, Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanul,
Timioara, Editura Marineasa, 2007. 2 Analiza lingvistic a literaturii româneti din epoca veche relev faptul c
traductorii, diortositorii de texte i, ceva mai tîrziu, scriitorii originali au
intuit valoarea unor fapte de limb comune tuturor românilor sau cel puin
unor întinse arii lingvistice i le-au folosit în textele lor, în defavoarea unor
elemente strict regionale. De exemplu, în procesul realizrii Paliei de la
Ortie, cel mai reprezentativ text redactat în varianta literar bnean-
hunedorean din secolul al XVI-lea, traductorii „au putut considera drept
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 20
scrise de Dosoftei în român i ca urmare a activitii cîtorva crturari
i tipografi care s-au ocupat de apariia unor scrieri româneti în
necesar eliminarea unor fonetisme de circulaie strict bnean [calt
„caut”, luva „lua”, scamn „scaun”, n.n.], care ar fi putut îngreuna înelegerea
i, implicit, difuzarea crii dincolo de graniele provinciei natale” (Ion
Gheie, Rolul textelor coresiene în procesul de unificare a limbii române
literare, în SLLF, III, Bucureti, Editura Academiei, 1974, p. 136; vezi i
Alexandru Gafton, Palia de la Ortie ca traducere, în PO, II, p. 19). În
secolul urmtor, predoslovia lui Simion tefan la Noul Testament de la
Blgrad pune în eviden, pe de o parte, înelegerea de ctre crturar a
diferenelor lingvistice la vorbitorii de limba român din diferite regiuni ale
rii i, pe de alt parte, strdania (început de Silvestru) de a gsi o soluie de
a face accesibil textul i românilor din alt spaiu decît cel ardelenesc. Unele
fragmente din Codex Sturdzanus demonstreaz tendina copitilor de a
renuna la particularitile variantei literare nord-transilvnene creia îi
aparineau, în favoarea altora specifice variantei literare munteneti, „într-o
prim i singular încercare de instituire a unei norme unice supradialectale”
(Gh. Chivu, Norm i grai în Codex Sturdzanus, în LR, XXXVII, 1988, nr. 3,
p. 273 i 277).
Influenele între variantele literare specifice unor regiuni diferite apar în timp,
subtil, datorit utilizrii textelor în alte regiuni decît în locul unde au fost
elaborate i, în felul acesta, ca urmare a diversificrii mijloacelor de
exprimare a crturarilor, grmticilor i copitilor.
Modificrile în norma literar pot reprezenta i un reflex al evoluiei la
nivelul-suport al variantei literare, graiul, dup cum afirm Ion Gheie: „Aa
cum este ilustrat de tipriturile blgrdene de la jumtatea secolului al
XVII-lea, varianta literar sud-vest ardelean ne apare, pîn la un punct, ca
un compromis între varianta literar muntean i cea moldovean. [...] Nu
este vorba, cum s-ar crede la o examinare superficial, de un amestec
contient de fonetisme i forme sudice (munteneti) i nordice (moldo-
veneti), pentru a obine un fel de «norm medie» supradialectal, ci de
reflexul normal (mijlocit uneori prin tradiie) al graiurilor din prile sud-
vestice ale Transilvaniei (zona Mureului mijlociu), cu foarte puine i, în
general, discutabile înrîuriri din afar” (Ion Gheie, Evoluia normelor
literare în tipriturile ardeleneti de la sfîritul secolului al XVII-lea, în LR,
XXII, 1975, nr. 5, p. 444).
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 21
Muntenia, varianta literar moldoveneasc exercita în a doua jumtate a
secolului al XVII-lea o puternic influen asupra celei munteneti,
influen ce avea s se diminueze în primii ani ai secolului urmtor. În
aceeai perioad s-a conturat i o tendin de acceptare în sistemul nor-
mativ al limbii cultivate din toate regiunile i forme ale vorbirii
populare, fenomen cu multiple cauze sociale i politice 3 .
În aceste condiii, idiomul pe care a putut s i-l însueasc Antim
Ivireanul era unul mai diversificat decît varianta literar munteneasc
propriu-zis. Concretizarea i dinamica acestuia în textele crturarului
muntean nu poate face decît obiectul unei investigaii minuioase, care s
treac dincolo de aprecierile generale formulate pîn acum.
*
fonetice i morfologice fundamentale ale limbii din textele lui Antim
Ivireanul. O analiz a sintaxei propoziiei i frazei, precum i o pre-
zentare amnunit a vocabularului folosit de crturar în scrierile
originale, traduceri i didahii vor face obiectul unei viitoare lucrri.
Materialul lingvistic care ne-a permis s facem observaiile din
paginile urmtoare a fost excerptat din urmtoarele texte:
- cele trei lucrri originale ale lui Antim tiprite în timpul vieii
sale: Învtur pre scurt pentru taina pocinii, Rîmnic, 1705; Înv-
tura bisericeasc, Tîrgovite, 1710; Capete de porunc, Tîrgovite,
1714;
i Noului Testament sau Cronograful ilustrat, 1 iulie 1709; Aezmîntul
mnstirii Antim, 24 aprilie 1713;
- o carte a crei traducere a fost elaborat de mitropolit:
Ceasoslov, Tîrgovite, 1715;
- o lucrare polemic de dogmatic, tiprit de Antim: Carte sau
lumin cu drépte dovediri, Snagov, 1699;
3 Ivnescu, ILR 2000, p. 619, vezi i Ivnescu, Problemele capitale, p. 372-373.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 22
- textele româneti de scurt întindere care însoesc cîteva dintre
crile religioase la care Antim Ivireanul a lucrat într-un fel sau altul:
Postfaa la Evanghelia greco-român, Bucureti, 1693; Predoslovia la
Psaltirea slavon, Bucureti, 1694; Dedicaia din Psaltirea român,
Bucureti, 1694; Dedicaia din Noul Testament, Bucureti, 1703;
Dedicaia din Ceaslov, Tîrgovite, 1715 i Dedicaia manuscris de pe
exmplarele Evangheliei georgiene, Tiflis, 1709;
- didahiile inute în perioada 1708-1716 i cele dou scrisori de
aprare trimise lui Constantin Brâncoveanu în 1712.
Am utilizat textul stabilit de Gabriel trempel în ediia Antim
Ivireanul, Opere, Bucureti, Editura Minerva, 1972, considerînd c
editorul a ralizat o transcriere interpretativ corect a manuscriselor i
crilor originale pe care le-a editat în volum. Acolo unde am avut dubii
în aceast pivin, am menionat poziia noastr, bazîndu-ne pe consta-
trile de natur lingvistic fcute prin parcurgerea nemijlocit a textelor
needitate pîn în prezent: Carte sau lumin cu drépte dovediri, Snagov,
1699 (exemplarul aflat în coleciile Bibliotecii Centrale Universitare
„Mihai Eminescu” din Timioara, cota 601046), Ceasoslov, Tîrgovite,
1715 (exemplarul aflat în aceeai instituie, Colecii speciale, cota
94665) i Predoslovia la Psaltirea slavon, Bucureti, 1694 (exemplar
unicat, aflat în colecia de patrimoniu a Bibliotecii Judeene Timi,
numr de inventar CRV I 20 4 ).
4 Vezi Anexa.
F O N E T I C A
I.0. În secolul al XVI-lea, constituirea unei norme literare se raporteaz,
de obicei, la norma lingvistic a graiului din regiunea respectiv. În
secolele urmtoare, aderarea la o anumit norm literar se face prin
raportare bidirecional: la norma graiului ce se afl la baz (deoarece
varianta literar nu se desparte niciodat definitiv de graiul care a
generat-o 1 ) i la configuraia respectivei variante literare în epoca pre-
cedent. Astfel, în crile secolului al XVII-lea i de la începutul
secolului al XVIII-lea se observ, pe de o parte, o modificare a normei
fa de perioada anterioar, datorat evoluiei naturale a graiurilor, i,
pe de alt parte, o rezisten la unele modificri din norma lingvistic a
unitilor sintopice ale limbii populare, datorat tendinei de respectare
a tradiiei literare. Oscilaia este fireasc în limba veche 2 . Cele dou
realiti sînt vizibile mai ales dac se urmrete, în paralel, situaia
normei literare în textele laice (receptive la evoluia graiurilor) i în cele
ecleziastice (mai conservatoare). În secolul al XVII-lea, limba literar
nu mai pornete doar de la realitatea lingvistic dialectal, aa cum s-a
întîmplat în veacul precedent. Mai ales în cazul textelor religioase, este
evident o continuare a normei locale impuse mai înainte, i, în planul
al doilea, o evoluie în ton cu dinamica graiului din zona respectiv.
I.1. Vocale
1. [a]
I.1.1.1. Vocala [a] etimologic protonic este meninut în
cuvinte care i-au pstrat forma originar i în limba român literar
modern: cazanie (< v.sl. kazanije): D/O, 9, 16, 41, 47, 56; psaltire
1 Posibilitatea ca norma unui grai sau uzul lingvistic s intervin în norma
limbii literare exist oricînd, chiar dac situaiile în care un fapt de limb
popular accede la statutul de norm literar, în epoca modern a exprimrii
culte româneti, sînt destul de rare. 2 Eugen Pavel, Mihai Itvanovici i normele limbii române literare, III,
Observaii asupra limbii Chiriacodromionului de la Blgrad, în LR, XLIV
(1995), nr. 5-6, p. 218.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 26
(< v.sl. ïñàëòèðú): Pred. 1694, ftl., 3 v , psaltirea: Pred. 1694, 4
v ; (în)
zadar (< v.sl. za darà): D/O, 102, 161, 229; etc.
Acest fapt de limb este specific normei literare munteneti în se-
colele al XVI-lea – al XVIII-lea, în timp ce în texte provenind din
Moldova, Transilvania i Oltenia (deopotriv laice i bisericeti) se
înregistreaz mai frecvent forma cu [a] > [] 3 .
Am consemnat fonetismul nordic în cuvinte de acest tip numai în
mhram (< tc. mahrama): AMA/O, 337, 339.
Discutm aici i cazul lui balaur (et. nec.; cf. alb. boljë, sb.
bla(v)or, blavur, DER), dei necunoaterea etimonului face imposibil
aprecierea cert a vocalei [a] protonice ca reflex al unui [a] identic în
forma originar a cuvîntului. Termenul apare la Antim numai cu
fonetismul nordic: blaurul: D/O, 95; blauri: CVNT/O, 255; CL, 2 r ;
blaurii: C, 48 v ; blaurilor: D/O, 69.
Mitropolitul s-a putut familiariza cu fonetismul nou din textele
nordice intrate în circuitul cultural muntenesc i, în cazul unor cuvinte,
din Biblia de la Bucureti, unde diortositorii au omis s corecteze dup
norma sudic ori s înlocuiasc, în Cartea lui Iov 4 , de pild,
substantivul blaur (7. 12), blaurul (40. 20), blaurilor (4. 10, 20. 16,
38. 39).
I.1.1.2. Vocala [a] protonic etimologic este pstrat în maslin
(derivat regresiv din maslin < v.sl. maslina; < v.sl. maslin, Rosetti,
ILR 1978, p. 322): D/O, 63, 70, 187, 209; CVNT/O, 243, 267;
„Muntele Maslinilor”: D/O, 183. Norma este general în epoca veche a
românei literare 5 , fiind consemnat i mai tîrziu, în secolul al XIX-lea
6 .
Abaterile de la norm, cu [a] > [] (în mslin i derivatele sale, form
ce s-a impus ulterior în româna literar modern), sînt sporadice în
3 Gheie, BD, p. 96; ILRL 1997, p. 293; vezi i Manea, Dosoftei. VPS, p. 97;
Iacob, Limba i stilul Vulgatei, p. 792. 4 Iacob, Limbajul biblic românesc, II, p. 5; vezi i MLD/V, 32. 33: „mnia
blaurilor”. 5 Densusianu, ILR, II, p. 54.
6 Vezi DLR, s.v. mslin.
Fonetica 27
aceast perioad. Fonetismul nou este folosit în ms. 4389 (Facerea, 8.
11, Deuteronomi, 6. 11), îns este abandonat în textul Bibliei din 1688,
ceea ce dovedete reticena diortositorilor fa de inovaia pornit,
probabil, din vorbirea popular.
I.1.1.3. Vocala [a] posttonic etimologic se pstreaz în dascal
(< v.sl. daskal; cf. bg., scr. daskal; ngr. ): CL, 4 v , 7
r ; D/O,
154; dascali: CVNT/O, 306; D/O, 63, 118, 151, 171, 212; dascalii:
ÎPTP/O, 350, 355; AMA/O, 334; D/O, 92, 91, 151. Forma etimologic
este general în toat epoca veche a românei, în toate variantele
literare 7 , dei se întîlnesc peste tot i înclcri ale normei.
Evoluia lui [a] neaccentuat la [] este consemnat la Antim
Ivireanul în dasclul: D/O, 9, 51, 53, 184; dasclului: D/O, 51, 54, 138;
dasclilor: D/O, 34, 94.
I.1.1.4. În cazul adverbului mcar (< ngr. 8 ), apare numai
forma cu [a] neaccentuat etimologic > [] 9 , ca în româna literar
modern: ÎB/O, 375, 383; D/O, 14, 44; în locuiunea conjuncional
mcar c: D/O, 6, 16, 19, 20, 23, 34, 37, 40, 43 .a. Fonetismul
etimologic fusese general în perioada precedent 10
, dar în secolul al
XVII-lea, dup 1640, forma veche alterneaz cu cea nou, în grade
7 Vezi ILRL 1997, p. 293; Manea, Dosoftei. VPS, p. 98; Arvinte, ST.L.FAC.,
p. 88. 8 Proveniena lui direct din neogreac în limba român este discutabil; vezi
Mihescu, Influena greceasc, p. 156: „[mcar] exista probabil în limba
noastr înc din veacul al XV-lea, dup cum ne arat reflexul makar din
documentele slavo-române. Cuvîntul apare pe o arie întins, gsindu-se în
bulgar (makár), sîrbocroat (mákar), aromân i meglenoromân (mcar),
neogreac (), turc (méger) i italian (makari, magari). La noi s-a
rspîndit prin slavi, care l-au luat probabil de la bizantini, iar acetia de la
persani”. 9 Forma cu [a] nu este considerat de Ov. Densusianu ca etimologic, ci
obinut prin asimilaie regresiv, vezi ILR, II, p. 69. 10
ILRL 1997, p. 293.
diferite, în texte de provenien divers. Varianta literar munteneasc
adopt în a doua jumtate a secolului al XVII-lea inovaia fonetic, fapt
evideniat prin preferina pentru fonetismul nou în Pravila de la 1652,
Biblia de la Bucureti 11
etc. Textele literare de tip nordic pstreaz mai
mult vreme norma veche 12
.
arianesc (< arian (< v.sl. arijan) + suf. -esc): D/O, 116. Varianta care
s-a impus ulterior în limba literar, arienesc (cf. arienie), apare în ms.
524 C i 549 B ale didahiilor, ambele realizate la sfîritul secolului al
XVIII-lea 13
2. []
nadeda) i în derivatele sale, în concordan cu norma literar
munteneasc: ndéjde: Postf. 1693/O, 397; ÎPTP/O, 354; ÎB/O, 369;
AMA/O, 341; D/O, 23, 24, 36, 37, 56, 73, 75, 93, 226 etc.; ndéjdea:
ÎB/O, 377; CVNT/O, 289; D/O, 8, 23, 197; ndéjdia: ÎB/O, 376; D/O,
21, 23, 38; ndiajde: D/O, 25; dezndjduire: D/O, 36, 37; „a putea
ndjdui”: ÎB/O, 366; ndjduesc: CP/O, 387; Ded. 1715/O, 411;
ndjduiate: D/O, 23, 24; nu ndjdueti: CVNT/O, 241; ndjduim:
CP/O, 394; D/O, 21; nu v njduii (sic): D/O, 24; s nu s
dezndjduiasc: ÎB/O, 377; D/O, 23, 75; ndjduite: ÎB/O, 376.
Nu am înregistat în niciunul dintre textele lui Antim Ivireanul
forme cu ne-.
Pe de o parte, Antim Ivireanul îi edific exprimarea literar într-un
spaiu lingvistic în care apariia vocalei [e] în locul velarei []
(reflexul românesc normal pentru complexul sonor din etimonul
slavon) nu se produce în graiuri i nu este consemnat în textele
11
ILRL 1997, p. 293; Iacob, Limbajul biblic românesc, II, p. 6. 12
Vezi Iacob, Limba i stilul Vulgatei, p. 792. 13
Vezi Gabriel trempel, Copiti de manuscrise româneti pîn la 1800,
Bucureti, Editura Academiei, 1959, p. 48; vezi i idem, Introducere la
Antim Ivireanul, O, p. LXI.
Fonetica 29
culte 14
varianta literar munteneasc 15
. Pe de alt parte, împrejurrile în
care Antim a învat românete erau de natur s îl pun în
contact cu acest fenomen, prezent în texte literare (importante
pentru uzul bisericesc, în general) din Transilvania i Moldova,
în secolele al XVI-lea i al XVII-lea 16
, inclusiv în Biblia de la
Bucureti, unde, din totalul de 23 de forme consemnate pentru
ndejde, 10 prezint fonetismul [e] 17
.
medial protonic se pstreaz în cuvinte de tipul arta (< lat.
*arrectare): D/O, 25; artai: D/O, 6; ai artat: CVNT/O, 242; s
14
Consemnarea formelor de tipul nedejde în loc de ndejde în documente
scrise în nordul Moldovei i al Transilvaniei, în secolele al XVI-lea i al
XVII-lea, precum i în graiurile actuale din Banat, din nordul Moldovei i din
Transilvania de la nord de Mure (vezi ALR II, SN, vol. IV, h. 1655) îi
determin pe Ion Gheie i pe Alexandru Mare s considere c fenomenul
este o inovaie a acestor graiuri, intrat în variantele literare din zonele
respective: [] – [e ()] > [e] – [e ()] (vezi Gheie, BD, p. 100 i Gheie-
Mare, Graiurile, p. 78). Aceast realitate poate avea îns o alt explicaie
decît cea a evoluiei spontane, sugerate de cei doi lingviti bucureteni,
anume hipercorectitudinea (sau hiperliterarizarea, vezi Arvinte, Normele
limbii literare în BB, p. XVIII; cf. Frâncu 1974, p. 58-59). Acest punct de
vedere este argumentat pe larg de Alexandru Gafton (Hipercorectitudinea, p.
53 i urm.), care observ i c „nu se pot atribui aceste modificri unor arii
compacte, fenomenul înregistrîndu-se în mai multe zone aparinînd unor
dialecte literare diferite” (idem, p. 134), ca reacie la velarizare. 15
Notm, pentru ilustrarea forei uzului literar muntenesc în privina acestui
fapt de limb, c în „reeditarea” de la Dealu (1644), niciuna dintre cele 30 de
atestri ale fenomenului [] > [e] din Cazania lui Varlaam (1643) nu este
pstrat (Frâncu 1974, p. 58-59). 16
Vezi Densusianu, II, p. 70; Gh. Chivu, Vechi psalmi româneti din secolul al
XVII-lea, în LR, XXI (1972), nr. 2, p. 147; Frâncu 1974, p. 58; Mirela
Teodorescu, Norm i grai în scrierile lui Varlaam, în SLLF, III, p. 187-188;
Manea, Dosoftei. VPS, p. 110 i 314; etc. 17
Iacob, Limbajul biblic românesc, II, p. 9.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 30
arta: D/O, 10 etc.; brbat (< lat. barbatus): D/O, 98, 197, 198, 235;
brbaii: CVNT/O, 293; btrîn (< lat. betranus): ÎPTP/O, 357 etc.;
împrat (< lat. *imperator): Pred. 1694, 2 v ; împratul: D/O, 3, 28, 41
etc.; împratului: Pred. 1694, ftl i 3 v ; împriia: Pred. 1694, 5
r ; pcat
(< lat. peccatum): ÎPTP/O, 353 .a.; sntate (< lat. sanitatis): Pred.
1694, 5 r ; CP/O, 387, vrjma (et. ns., cf. vrajb, MDA): D/O, 33;
vrjmai: 2 v ; vrjmaii: D/O, 8; vrjmaului: D/O, 3, 7, 36 etc.
Unele texte nordice din secolul al XVI-lea prezint pentru astfel
de cuvinte evoluia lui [] la [a], ca fenomen preluat din graiuri 18
i
explicabil prin asimilare vocalic ([] – [á] > [a] – [á]) sau numai prin
aciunea accentului din silaba urmtoare 19
. În secolul al XVII-lea feno-
menul apare în continuare în cri religioase i laice, îns cu o pondere
mai sczut decît în perioada precedent. Noi l-am identificat o dat în
textele lui Antim Ivireanul: vrajmaul: ÎB/O, 369.
18
G. Ivnescu (ILR 2000, p. 562) este de prere c inovaia a aprut mai întîi în
Maramure, iar de acolo, „prin migraii fenomenul a fost dus i în Moldova de
nord (inclusiv Bucovina), Muntenia i Oltenia”. 19
Vezi explicaiile în detaliu la Pucariu, LR, II, p. 375-381 i Nandris,
Phonétique, p. 50-51; cf. Candrea, P.S., Critica textelor, p. XXXVI i CXLIII,
care este de prere c, în aceste situaii, fenomenul presupune, dimpotriv, o
pstrare a lui [a] netrecut la [].
Între teoriile lingvitilor despre fenomenul trecerii vocalei [] protonice la
[a], una aparte susine Iorgu Iordan, în Un fenomen fonetic românesc
dialectal: neaccentuat > a, în „Revista filologic”, I (1927), nr. 1-2
(februarie-iunie), Numr omagial pentru Sextil Pucariu, p. 117-154 (punct
de vedere combtut, de altfel, de Octave Nandris, op. cit., p. 50), care îi
formuleaz o dubl explicaie, în funcie de tipul fonetic al cuvintelor în care
apare: „înaintea i din cauza unui á” (p. 137, tipul brbat – barbat) –
asimilare vocalic produs „în conformitate cu spiritul limbii noastre” (p.
141); sau doar în poziie protonic, în lipsa unui á în silaba urmtoare (tipul
btrîn – batrîn) – prefacere necondiionat, de origine „heteroglos”, aprut
în vorbirea minoritilor ce utilizau româna ca a doua limb, dar în ale cror
sisteme fonetice nu exista un asemenea sunet velar, de aici transformarea
trecînd i în pronunia românilor (p. 144 i urm.).
Fonetica 31
cuvintele din familia lui pahar (< magh. pohár 20
): pharul: ÎB/O, 373;
pharnic: ÎPTP/O, 349; pharnicului: CVNT/O, 236. În epoca lui Antim
Ivireanul, fonetismul [] din phar i derivatele acestuia este norm în
toate variantele literare, continuînd situaia din secolul al XVI-lea. Tre-
cerea lui [] protonic la [a], sub influena vocalei accentuate [a] din silaba
urmtoare, în phar > pahar, a aprut ca o inovaie în Muntenia i, pe alo-
curi, în Moldova, la începutul secolului al XVII-lea 21
, fr a se impune în
perioada imediat urmtoare ca norm general a textelor literare. În
secolul al XVII-lea, forma cu [a] apare sporadic în Transilvania (NT, 5 v ,
unde se explic prin originea munteneasc a primului traductor,
Silvestru) i în ara Româneasc (MLD, I/40. 11, 13).
I.1.2.4. Vocala [] este pstrat în fmée (< lat. familia): CL, 20 r ;
D/O, 235; fméia: D/O, 44; fmeia: D/O, 44, 235; fmeii: D/O, 215.
Trecerea lui [] la [e], prin asimilare vocalic, este atestat în
documente înc din secolul al XVI-lea i înregistreaz o frecven
însemnat mai ales în textele din Moldova, dar apare i în scrieri
munteneti i din Criana 22
. În scrierile lui Antim Ivireanul am con-
semnat inovaia o singur dat, în derivatul femeesc: D/O, 190. Nu
avem certitudinea c el aparine discursului iniial, este posibil ca forma
s se datoreze lui Efrem, primul copist al predicilor. Dintre copiile ulte-
rioare, ms. 549 B (executat dup copia lui Efrem) i ms. N refac forma
veche a cuvîntului: fmeesc, respectiv fmesc. În ansamblu, la copitii
didahiilor, norma oscileaz, întrucît în versiunile manuscrise tîrzii ale
didahiilor apare atît fonetismul literar actual, cît i cel literar în perioada
aceea. Inovaia este impus ca norm a limbii literare abia la începutul
20
Ion Gheie aduce în discuie i o alt origine: „probabil din scr. pehar, cu e >
, dup o labial în poziie «tare»”, în BD, p. 98; vezi i Gafton,
Hipercorectitudinea, p. 106, nota 284, care introduce ideea unei etimologii
multiple. 21
Gheie, BD, p. 98. 22
ILRL 1997, p. 294; vezi i Gheie – Mare, Graiurile, p. 44.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 32
secolului al XX-lea, în 1904 23
, i este reiterat de îndreptarul ortografic
din 1932 24
I.1.2.5. Pstrarea vocalei neaccentuate [] este consemnat i în
alte cuvinte motenite din latin i în derivate ale acestora, pentru care
limba literar modern a acceptat formele cu [] > [e]: fermeca (< lat.
pharmacre), înveli (< în- + -vli, < v.sl. valiti, DLRM), pereche (< lat.
paric(u)la), perete (< lat. par(i)etem), a se speria (< lat. expavorare sau
*expavorere, CADE).
La Antim Ivireanul ocurena acestor termeni este slab:
frmctoare: D/O, 235; frmctoriu: CL, 1 v ; s-au învlit: D/O, 225;
preche: D/O, 31; préche: CL, 8 r , D/O, 180; preilor
25 : D/O, 58; s
vocalic 26
) este diferit de la un termen la altul. De exemplu, pentru
pereche atestarea acestei forme este foarte tîrzie, de pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, în timp ce speria apare în limba cult din
Muntenia, la cronicari, cu vreo cincizeci de ani mai devreme 27
. Inovaia
din graiurile sudice s-a impus ca norm a limbii literare abia în primele
decenii ale secolului al XX-lea. Dac pentru femeie norma modern
23
Regule ortografice stabilite de Academia Român în anul 1904, Sibiu, 1904,
p. 23. 24
Pucariu – Naum, Îndreptar, p. 116. 25
În afara ocurenei din didahii, termenul prete mai apare în manuscrisul de
la mnstirea Cernica al lucrrii Chipurile Vechiului i Noului Testament,
unde textul este modificat fa de originalul pstrat la Kiev (care a stat la baza
ediiilor critice ale operei lui Antim Ivireanul, din 1962 i 1972): „A 6-lea
pentru stricarea Vavilonului, tîlcuind scrisoarea ce vzuse în prete la ospi,
ce zicea Mani, Thakel, Fares” (s.n.): CVNT/C/O, 298, în note, vs. „A asia
videnie au vzut iar în vrémea acestui Valtasar, pentru stricarea Vavilonului,
cum c va fi prin Chir i prin Darie, tîlcuind scrisoarea céia ce s-au vzut,
osptîndu-s Valtasar, caré zicea: Mani, Thekel, Fares.”, în text. 26
Hristea, Probleme, p. 312; Gafton, Hipercorectitudinea, p. 127. 27
ILRL 1997, p. 294.
Fonetica 33
este stabilit înc din 1904, în ceea ce privete pe înveli i pereche,
S. Pucariu i Teodor A. Naum consemneaz: „Alturi de înveli i
pereche […] se întrebuineaz i formele învli i preche” 28
i nu
recomand una sau alta dintre ele. La Antim Ivireanul nu apar decît
formele cu [].
I.1.2.6. Prepoziia ctre (< lat. contra) este folosit de Antim
Ivireanul cu forma etimologic: ctr: Pref. 1639/O, 397; Pred. 1694, 3 v ;
Ded. 1694/O, 399; Ded. 1703/O, 406; ÎPTP/O, 351, 353, 354 etc.; ÎB/O,
368, 369, 372; CVNT/O, 247, 249, 251, 253 etc.; AMA/O, 327 etc.; D/O,
6, 7, 14, 21, 22, 27, 30, 31, 34, 36, 41, 43, 45, 46, 47, 48, 50 etc.
Am înregistrat rar în textele cercetate varianta cu [-e], dei ea re-
prezint o inovaie a graiurilor munteneti (produs „fie printr-o disi-
milare vocalic, fie ca urmare a rostirii moi a lui r” 29
; fie printr-un
ctre amiaznoapte [...], iar în Asia, ctr apus, au împrit Antioh”:
CVNT/O, 308. Inovaia apare constant în textele literare laice, anticipînd
modificarea normei literare din epoca modern. Bazîndu-se pe rostirea
general în dacoromâna de odinioar, forma etimologic a prepoziiei
este deosebit de bine reprezentat în limba cult din secolele al
XVI-lea, al XVII-lea i al XVIII-lea 31
; îns nici mai tîrziu ctr nu îi
pierde în totalitate prestigiul, astfel încît Sextil Pucariu constat c,
pentru vorbitorul cult de la mijlocul veacului trecut, „ctre e [...] mai
literar (s.n.) decît ctr” 32
, deci ctr nu este perceput ca abatere fla-
grant de la norma literar contemporan.
28
Gheie, BD, p. 176. 30
Dup Pucariu, LR, II, p. 182, ctre s-a dezvoltat din ctr, „la început
numai cînd urma un cuvînt care forma poziie moale (ctre mine, dar ctr
cas). Tot aa se va fi scris odinioar p mas, dar pe mese, me vede (forma e
obinuit în Codicele Voroneean), dar s m vad...”. 31
De exemplu, în Vulgata de la Blaj, 1760-1761, ctr este general (vezi
Iacob, Limba i stilul Vulgatei, p. 793). 32
Pucariu, LR, II, p. 184.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 34
I.1.2.7. Vocala [] se pstreaz în verbele rdica (< lat.
eradicre) i rsipi (< v.sl. rasypati): D/O, 67; rdicm: D/O, 82; am
rdicat: C, 32 v ; ai rdicat: C, 5
v ; au rdicat: D/O, 45, 59, 61, 75; Ded.
1715/O, 411; s-au rdicat: CVNT/O, 308; D/O, 48; va rdica: D/O, 66;
s (se) rdice: CP/O, 391; D/O, 45, 186; rdica: D/O, 21 etc.;
rsipete, D/O, 74; rsipéte: D/O, 214; s rsipeasc: D/O, 60, 215
etc.
general în secolul al XVI-lea 33
, dar am consemnat în textele sale i
exemple cu [] trecut la [i]: m-ai ridicat: C, 33 v
(scris: ðèäíêàò); s
ridicm: CP/O, 390. Fenomenul trecerii lui [] la [i], prin stadiul [î]:
este o inovaie a graiurilor din Muntenia i Transilvania de sud, iar sta-
.
Fonetismul apare în texte dup mijlocul secolului al XVII-lea, mai ales
în documente laice, dar în numr mai redus decît forma veche. Acesta
continu s aib statut de norm literar, unic la început, apoi în
concuren cu cea nou, pîn tîrziu 35
.
I.1.2.8. La substantivul nisip (< bg. nasip, DLR), nu am con-
semnat trecerea lui [] etimologic la [i], inovaie a graiurilor munteneti
(posibil printr-o faz intermediar cu [î] 36
). De altfel, prezena
cuvîntului e slab, aprînd doar de dou ori în textele cercetate:
„nsipul mrii”: D/O, 6, 56. Forma etimologic a cuvîntului se înca-
dreaz în norma general a vechii române literare i, deocamdat, nu se
vede în texte tendina de a adopta fonetismul nou. Acesta apare foarte
rar în textele munteneti literare: este atestat în ms. 4389, cartea
Facerea: „i va fi seminiia ta ca nisipul pmîntului” (MLD/I, Facerea,
28.14), acolo unde în textul tiprit al Bibliei din 1688 este prezent
fonetismul tradiional: „nsipul pmîntului”. Vasile Arvinte, în studiul
33
Gheie, BD, p. 100. 35
Abia lucrarea normativ din 1932 face precizarea: „se rostete cu i nu cu :
[…] ridic”, Pucariu – Naum, Îndreptar, p. 20 i 164. 36
Arvinte, ST.L.FAC., p. 65.
în care ms. 4389 conine
forma nisipul; dar textul propriu-zis, în ediia MLD/I, apare astfel: „i
strînse Iósif grîu mult foarte; ca nsipul mrii era” (Facerea, 41.49). i
Ion Gheie trimite la forma nou în Biblia din 1688 38
, îns Vasile
Arvinte atrage atenia c în locul indicat de lingvistul bucuretean
(precum i în celelalte pasaje unde apare) cuvîntul pstreaz fonetismul
etimologic 39
, fapt observat i de noi. Nu am consemnat cuvîntul cu
forma nou nici în celelalte cri ale Vechiului Testament, ediia MLD.
Aadar, ocurena formei cu [] > [i] în textele literare de la sfîritul
veacului al XVII-lea este chiar mai slab decît a prut pîn acum.
Un stadiu intermediar cu [e] (cum s-a petrecut cu prvi > previ >
.
În copia didahiilor lui Antim executat de Grigorie Deleanu, la 1781,
apare, totui, nesipul, o singur dat (ms. 524 C/D/O, 6), acolo unde în
textul cel mai timpuriu al predicilor este scris nsipul. Deoarece alte
exemple lipsesc, ocurena lui nesip aici este suspect, cu atît mai mult
cu cît în aceast perioad (sfîritul epocii vechi a românei literare),
varianta cult munteneasc impunea forma cu [i], iar cea cu []
caracteriza numai textele redactate în varianta moldoveneasc i
transilvnean-bnean 41
I.1.2.9. Vocala [] etimologic se pstreaz în verbul lcui
(< magh. lakni): D/O, 42; lcuesc: D/O, 189, 190; lcuete: C, 15 r ;
lcuia: CVNT/O, 290, 296; D/O, 4; lcuir: CVNT/O, 310; au lcuit:
CVNT/O, 253, 256; D/O, 42, 43; va lcui: D/O, 102; s lcuieti: D/O,
45; s lcuiasc: ÎB/O, 374; AMA/O, 330, 337; D/O, 21; s lcuii:
CP/O, 388; lcuind: CVNT/O, 257, 260, 270, 299, precum i în
derivatele sale: lcuitori: AMA/O, 329; lcuitorii: D/O, 118, 158, 159;
lcuitoriu: D/O, 181, 195; lcuina: ÎPTP/O, 353. Aceeai situaie am
37
Arvinte, ST.L.FAC., p. 65. 40
ILRL 1997, p. 295; vezi i Iacob, Limbajul biblic românesc, I, p. 68. 41
Iacob, II, p. 9.
înregistrat în cazul substantivului sbor (< v.sl. sbor): sborul: CL,
1 r ; D/O, 86, 116, 165, 171; sborului: D/O, 138; la fel i la derivate:
sborniceasc: CL, 1 r ; ÎB/O, 371; sborniceasca: ÎB/O, 375;
sbornicetii: ÎB/O, 371.
secolul al XVI-lea 42
. Nu am înregistrat forme cu [] > [o], prin asi-
milare parial sau total, pentru aceste cuvinte, dei evoluia unui []
etimologic în cuvinte împrumutate, în aceeai poziie, se produsese în
graiurile de tip sudic, iar norma literar munteneasc înregistrase
inovaia.
I.1.2.10. Potrivit normei literare din epoca veche, [] este pstrat
în verbul mulmi (< (la) muli ani!; cf. gr. , DLR):
mulmesc: C, 5 v ; mulmim: C, 15
v ; n-au mulmit: ÎPTP/O, 360,
precum i în familia sa lexical: mulmirea: ÎPTP/O, 354; mulmiri:
C, 55 v ; mulmitori: CL, 2
v ; nemulmitor: ÎPTP/O, 351. În ansamblul
textelor lui Antim Ivireanul îns, aceste forme sînt puine. Mult mai
frecvente sînt cele în care [] > [e] (evoluie insuficient explicat pentru
toate ariile în care apare în texte 43
): s mulemim: D/O, 72, 126, 200;
mulemire: C, 3 r ; mulemiri: D/O, 201; mulemit: D/O, 52, 87, 232, 233;
mulemita: CVNT/O, 242; (cu) mulemit: D/O, 21, 37, 142, 191, 192;
CP/O, 389; mulemite: D/O, 113; mulemitor: CVNT/O, 242;
mulemitoriu: CVNT/O, 242; CP/O, 388; mulemii: AMA/O, 330;
nemulemitor: D/O, 57.
Inovaia din graiurile sudice, cu [] > [u] prin asimilare vocalic,
apare de trei ori i numai în predici: mulumescu-: D/O, 144;
nemulumirii: D/O, 57 i nemulumitoarea: D/O, 203. În ciuda suspi-
ciunilor de intervenie în text, este posibil ca forma pstrat în cea mai
veche copie manuscris a didahiilor (executat de Efrem grmticul în
42
ILRL 1997, p. 88; Densusianu, ILR, II, p. 65, 71. 43
Gheie – Mare, Graiurile, p. 172; cf. Densusianu, ILR, II, p. 53: „poate
trebuie s presupunem c a devenit e mai întîi în formele de ind. prez.
amgesc, mulmesc etc., unde e putea s-l asimileze pe precedent”.
Fonetica 37
anii 1722-1725) s reproduc forma utilizat de Antim Ivireanul însui,
întrucît, chiar dac ea este rar în limba cult a epocii, apare i la ali
crturari (de pild, în Istoria râi Rumâneti: mulemit: 6 v /16 i
mulemite: 2 r /12
44 ). În ms. 549 (cel de la Cldruani, realizat dup
exemplarul din 1722-1725) i în ms. 524 (din 1781), în dou din cele
trei ocurene, cuvîntul este corectat dup norma tradiional:
nemulmirii i nemulmitoarea 45
. La fel au procedat copitii i în
cazul cîtorva dintre formele cu [e], punînd în eviden astfel vitalitatea
normei literare vechi. De altfel, inovaia care a impus trecerea lui [] la
[u] în mulumi a devenit norm unic pentru limba literar abia din
1932 46
mulmi.
I.1.2.11. Dac în prete, preche, spria .a., [] etimologic îi
menine poziia de fonetism literar în textele religioase din ara
Româneasc, deci i la Antim Ivireanul, în cazul altor cuvinte cu [] în
aceeai poziie am constatat în scrierile mitropolitului muntean pre-
ferina pentru varianta nou: necaz (< v.sl. nakazu): D/O, 75, 159;
necazul: D/O, 61; necazului: D/O, 159; necazuri: D/O, 61, 82, 151,
186; necazurile: CVNT/O, 244; D/O, 158, 163, 228; (ne-)am necjit:
AMA/O, 334; D/O, 160. Cuvîntul este rar folosit cu fonetismul etimo-
logic: ncazurile: Ded. 1703/O, 407.
Inovaia s-a produs în ara Româneasc, probabil mai întîi ca
disimilare vocalic [] – [] > [e] – [] în verbul a necji, extins apoi
i la substantivul necaz, determinînd o modificare în configuraia
exprimrii culte dacoromâne: varianta cu [e] devine norm a
44
Istoria râi Rumâneti atribuit stolnicului Constantin Cantacuzino.
Ediie critic, studiu lingvistic, glosar i indice de nume proprii de Otilia
Dragomir, Bucureti, Editura Academiei, 2006. Cf. Ion Gheie, BD, p. 102 i
ILRL 1997, p. 295, care semnaleaz inovaia în documente munteneti abia
dup 1750, iar în textele literare ale epocii o singur dat, în Evanghelia din
1760. 45
Pucariu – Naum, Îndreptar, p. 23.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 38
dialectului literar muntenesc (se gsete la cronicari, în Biblia din
1688, în documente etc.), fa de aria dialectal nordic, unde apare
constant, pîn în secolul al XIX-lea, forma etimologic (la 1757,
Dimitrie Eustatievici Braoveanul folosete numai forma cu [] 47
; tot
astfel, în Vulgata de la Blaj, 1760-1761, „fonetismul mai apropiat de
etimon este cvasigeneral” 48
moldoveni pstreaz în operele lor forma arhaic 49
).
Aceeai realitate lingvistic se constat i în cazul lui blestem i
blestema (< lat. blasphemare). Antim Ivireanul folosete în exclusivitate
forme cu [e] i [êa]: blestem: ÎB/O, 367; AMA/O, 334, 336, 340, 343;
D/O, 100, 120; blestemul: CVNT/O, 247; a blestema: CVNT/O, 259;
D/O, 81, 91; bléstem: CL, 1 r ; blestem: CVNT/O, 252; blestemm: D/O,
26; s-au blestemat: D/O, 62; s blesteme: CVNT/O, 259; blestemat/:
ÎB/O, 367; D/O, 24, 82, 96, 100, 173; blestemînd: CVNT/O, 245, 266;
D/O, 53, blestematul: D/O, 38, 205; blestemailor: ÎPTP/O, 354.
Forma etimologic rmîne norm a variantelor literare nordice,
în timp ce [] > [e] în dialectul literar muntenesc din a doua jumtate a
.
Prezena formei vechi la sfîritul secolului al XVII-lea în texte diferite
din ara Româneasc se explic fie ca o reminiscen a normei generale
odinioar în dacoromâna popular i în varianta ei cult, fie ca influen
a textelor nordice care stau la baza unor realizri tipografice munteneti
(în Biblia din 1688, de pild).
I.1.2.12. În cuvântul biseric (< lat. baslica) i în derivate,
norma literar general în a doua jumtate a secolului al XVII-lea
oglindea al doilea stadiu de evoluie a vocalei protonice, de la latin în
limba român, i anume pronunia cu [e] protonic. Dup Al. Rosetti,
fenomenul este înregistrat la scar larg înc din secolul al XVI-lea,
47
Mariana Costinescu, Norm i dialect în primele gramatici româneti, în
SLLF, II, 1972, p. 12. 48
Iacob, Limba i stilul Vulgatei, p. 793. 49
Vezi referiri la scriitori din secolul al XIX-lea, la Fril, Târnave, p. 38. 50
ILRL 1997, p. 294; Gheie, BD, p. 98.
Fonetica 39
. Totui, în cele
mai multe texte din prima etap a românei literare cele dou forme
alterneaz. Chiar dac, în veacul al XVI-lea, [e] protonic în acest cuvînt
reprezenta un fapt nou înc, el s-a impus repede în limba textelor
bisericeti, ajungînd ca în vremea lui Antim Ivireanul s constituie un
fenomen „clasic”, cu o pondere mult superioar în texte fa de aspectul
arhaic cu []. În literatura de specialitate, pstrarea lui [] etimologic în
cuvîntul discutat este considerat norm i în ultima perioad a vechii
române literare, în toate ariile culturale 52
, îns ponderea fonetismului
arhaic infirm acest lucru. De pild, la Dosoftei, în Viaa i petreacerea
svinilor, „ este pstrat în cuvîntul bsearic (< lat. basilica) într-o
singur ocuren: nov. 144 v /18; celelalte atestri semnaleaz trecerea lui
la e” 53
. Prin urmare, norma nu mai poate fi cea arhaic, întrucît uzul
în cele mai multe texte literare s-a orientat spre inovaie. Atestrile
termenului în discuie în textele munteneti, începînd cu mijlocul
secolului al XVII-lea, indic îns o nou tendin de rostire i scriere a
sa, cu [i] în prima silab, dei nu se poate vorbi înc, inînd cont de
numrul formelor cu [i] în detrimentul celor cu [e], de o schimbare a
normei literare sudice.
În orice moment al activitii sale, Antim Ivireanul scrie sau pune
sub tipar forme cu [e]: Pred. 1694: besérecii, besériceasc (4 v ); CL
1699: besérica (3 v ,4
r , 20
v , 21
v , 22
v , 24
r , 25
r , 25
v , 26
r , 26
v , 27
r , 28
r ) etc.; Ded. 1703: besérica (O: 407),
besericeti (O: 407); ÎPTP 1705: besérica (O: 353, 355, 358), besérec
(O: 360) besérecii (O: 350, 355, 358), beséricii (O: 361); CVNT 1709:
besérica (O: 245, 277, 279, 280, 297, 300, 301), beséric (O: 262, 283,
286), beséricei (O: 294), besérici (O: 254), beséricii (O: 286, 288, 289,
291, 297) etc.; ÎB 1710: beserecesc (O: 378) beséric (O: 371, 376,
379, 382), besericeasc (O: 365), besericeti (O: 382), besérici (O: 372,
51
Rosetti, ILR 1978, p. 502; cf. Munteanu – âra, ILRL 1983, p. 72. 52
Manea, Dosoftei VPS, p. 463. 53
Ibidem, p. 111.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 40
375), beséricii (O: 365, 367, 375, 376); AMA 1713: besérica (O: 327,
330) beséric (O: 326, 327, 330), besericeasc (O: 328), besérici (O:
326), beséricii (O: 325, 326, 328, 329, 331) etc.; CP 1714: besérica (O:
388), beséric (O: 387, 389, 394), beséricii (O: 388, 394), besericeasc
(O: 387, 390), besericeti (O: 390, 392); Ded. 1715: besérica (O: 410),
beséricii (O: 409), besericeti (O: 409).
Pe lîng acestea, în textele lui Antim Ivireanul apar i forme cu
fonetismul nou muntenesc, cu [e] protonic > [i]: Ded. 1694: biséric
(O: 399); CL 1699: bisearica (20 v ), bisearicii (20
v ); ÎB 1710: bisérica
v , 51
r ). Frecvena
situaiilor în care este înclcat norma literar este mult inferioar celei
a situaiilor cînd se respect norma. Constatm, de asemenea, c
inovaia însoete norma pe tot parcursul activitii lui Antim, fr o
modificare a ponderii formei populare de la o etap la alta. Aceste dou
fapte indic la Antim Ivireanul asimilare concomitent a celor dou
modaliti de pronunie i de scriere a cuvîntului. Cu toate c exist
posibilitatea ca unele dintre formele cu [i] descoperite în textele lui
Antim, în forma pstrat pîn la noi, s nu aparin autorului (faptul c
apar atît de rar i cu precdere în texte tiprite de altcineva – Gheorghe
Radovici este tipograful lucrrilor din 1710 i 1715 – îndreptete o
atitudine circumspect, cu atît mai mult cu cît dedicaia din 1715, text
cu siguran mai atent aezat în tipar, prezint numai forme cu [e], pe
cînd în cuprinsul ceaslovului apare i varianta cu [i]), ocurenele din
Ded. 1694 i cele din CL 1699 demonstreaz cele afirmate anterior
despre limba deprins i utilizat de acesta.
În predici, norma literar este respectat prin notarea constant a
vocalei [e] protonice în: besérica (O: 6, 42, 51, 57, 62, 85, 86, 88, 108,
110, 111, 112, 124, 136, 146, 165, 173, 204, 231), beséric (O: 6, 31,
32, 41, 43, 45, 46, 62, 63, 65, 68, 73, 85, 90, 101, 103, 108, 129, 193,
203, 223, 227, 231), besericeasc (O: 116, 193, 230), besericesc (O:
124, 202, 231), beséricete (O: 28), besericeti (O: 28, 30, 82, 99, 210,
226, 233), besérici (O: 34, 72, 117, 192, 204), beséricii (O: 31, 32, 35,
42, 45, 50, 57, 58, 72, 82, 86, 91, 94, 105, 116, 135, 151, 170, 172, 199,
204, 231, 233), beséricilor (O: 117).
Fonetica 41
Pe lîng aceste forme, copia din 1722-1725 a didahiilor prezint
cîteva ocurene ale formei noi munteneti cu [i]: biséric (O: 6, 20, 31,
125), bisericesc (O: 125), bisericeasc (O: 188), bisérici (O: 23, 26, 99),
biséricii (O: 31, 94, 148, 188).
I.1.2.13. Vocala [] protonic neaccentuat > [o] în folos (< ngr.
); noroc (< v.sl. narok), norod (< v.sl. narod), zbovi (< v.sl.
za-baviti) i în derivatele lor: folos: Ded. 1694/O, 399; ÎPTP/O, 349,
351; AMA/O, 327, 341; D/O, 7, 19, 22, 23, 24, 29, 34, 39, 68 etc.;
folosul: Pred. 1694: 3 v ; Ded. 1694/O, 399; AMA/O, 328, 336, 342, 343;
D/O, 7, 22, 35, 63, 72; folosi: D/O, 72; nu folosesc: D/O, 55; s-au
folosit: D/O, 36, 59; vom folosi: D/O, 36; s folosii: D/O, 34;
folositoare: Pred. 1694: 3 v ; folositori: D/O, 63; folosin: Pred. 1694:
4 v ; D/O, 63 etc.; norocie: Ded. 1715/O, 411; norocire: Ded. 1709/O,
411; D/O, 63; norocit/: Pred. 1694: 5 r ; D/O, 126, 139, 191, 201;
noroci: D/O, 87; norociilor: Pred. 1694: 4 r ; norod: CL, 31
v ; ÎPTP/O,
357; ÎB/O, 376; CP/O, 389, 394; Ded. 1715/O, 410; D/O, 21, 22, 78,
86; norodul: D/O, 28, 42, 60, 63, 69, 75; norodului: ÎB/O, 367; CP/O,
389, 390; D/O, 7, 21, 32, 41, 45, 63; Ded. 1715/O, 411; noroadele:
D/O, 51, 67; noroadelor: D/O, 5, 66 etc.; zbovete: D/O, 102; au
zbovit: D/O, 75; zbovind: D/O, 196.
Trecerea lui [] la [o] prin asimilare vocalic [] – [o] > [o] – [o]
în cuvinte ca folos, noroc i norod i prin disimilare vocalic [] – [] >
[] – [o] în zbovi este o inovaie destul de timpurie în unele graiuri
dacoromâne 54
, cu atestri în textele literare chiar în perioada de pîn la
1640 55
. Tendina este aceea de impunere a inovaiei (fonetismul nou se
întîlnete în texte din Moldova, Banat-Hunedoara, Ardeal i ara
Româneasc), dei unii autori privilegiaz fonetismul vechi (de pild, la
Dosoftei, în Viaa i petreacerea svinilor, „toi aceti termeni [noroc,
54
Gheie, BD, 101-102. 55
ILRL 1997, p. 89; Rosetti, ILR 1978, p. 503 i 540; cf. Densusinau, ILR, II,
p. 53, 70.
norod, noroi] apar cu fonetismul etimologic” 56
) ori îl folosesc în
alternan cu cel nou. În cazul lui zbvi – zbovi alternana s-a
manifestat pîn tîrziu, în epoca premodern.
Antim Ivireanul respect norma curent în varianta literar din
vremea sa, dar folosete de cîteva ori, numai în cazul lui norod, i
fonetismul etimologic (mai prezent în textele literare nordice): nrod:
CL, 8 v , 31
I.1.2.14. Vocala [] accentuat (< lat. á + n + voc.) > [î] în
fîntîn (< lat. fontana), întîi (< lat. *antaneus), mîn (< lat. manus),
dup norma literar a vremii: fîntîn: CVNT/O, 260; D/O, 20; fîntîni:
D/O, 260; întîi: Postf. 1693/O, 397; ÎPTP/O, 351, 352, 255; CVNT/O,
253, 255, 256, 257, 258, 262; D/O, 17, 23, 25, 30, 35, 38, 46, 47, 48,
56, 59 etc.; „întîe pricini”: Ded. 1694/O, 398; mîn: CVNT/O, 295,
296; AMA/O, 330; CP/O, 393; D/O, 21, 86, 117, 136, 144, 225; mîna:
D/O, 170. Fenomenul se recunoate în toate cuvintele motenite din
latin, cu un [á] latinesc în aceeai poziie 57
. Nu am consemnat la
Antim Ivireanul forme cu stadiul [] (cf. fontána > fontŠn > *fntŠn
> fntîn > fîntîn 58
majoritatea textelor din secolul al XVI-lea 59
i care mai apreau în
,
în ms. 45 al Bibliei din 1688 61
etc.). Ceea ce fusese la început o inovaie
a graiurilor munteneti s-a extins i la nivelul altor graiuri, a intrat în
variantele literare corespunztoare i a rmas în norma literar
modern.
56
Manea, Dosoftei. VPS, p. 114. 57
Rosetti, ILR 1978, p. 251: „Ca o urmare a aciunii lui n asupra vocalei
precedente [...], a latin accentuat a trecut în român mai întîi la , i apoi la î:
lat. canis > *cne > cîne (cf. tosc. qen; româna a mers deci mai departe pe
calea închiderii, prin crearea timbrului î).” 58
Arvinte, ST.L.NM., p. 2; vezi i Ivnescu, ILR 2000, p. 208. 59
Rosetti, ILR 1978, p. 544-545. 60
Manea, Dosoftei. VPS, p. 112-113. 61
Arvinte, ST.L.NM, p. 2.
I.1.3.1. Vocala [e] medial aton etimologic s-a pstrat în
cuvinte ca adevr (< lat. ad de verum): AMA/O, 344, 346; adevrul:
D/O, 36, 45, 51; adevrului: D/O, 4, 7, 8 etc.; adevrat: Pred. 1694, 2 r ,
2 v ; ÎPTP/O, 349, 351, 352; D/O, 8, 11, 15, 19, 23, 30, 32, 33, 42, 44, 51
etc.; adeverin: Pred. 1694, 4 v ; „s adevra i légea postului”: D/O,
35; aijderea (< *a(c)i (< lat. eccum + sic) + v.sl. (tako)’de + -re,
DA): Pred. 1694, 2 v ; D/O, 7, 18, 22, 24, 37, 75, 88, 93, 97, 101, 111,
121, 124, 137 etc.; ÎPTP/O, 351, 358; ÎB/O, 378, 382; CVNT/O, 318;
AMA/O, 337, 341, 345; CP/O, 392; foamete (< *fmetos > fometos, „cu
> o sub influena consoanelor labiale” 62
): CVNT/O, 274, 284;
foametea: D/O, 61; pretutindenea (< lat. per + totum + inde + re > dr.
pretutindere > pretutindene(a)): CL, 17 r ; CVNT/O, 295; D/O, 58 i
petutindenea (sic): D/O, 202; prieten (< bg. prijaten) i derivatele sale:
priiaten: D/O, 55, 182; priiateni: Pred. 1694, 3 v ; CL, 16
r , 16
v , 25
r , 29
r ;
D/O, 81, 123, 164, 165, 181; „îi prietenéte cu Dumnezeu”: D/O, 167;
„v împrietenesc cu Dumnezeu”: D/O, 172; ucenic (< v.sl. uenik):
Pred. 1694, 3 r ; D/O, 38, 54, 101 etc.; ucenici: CL, 6
r ; D/O, 54, 56, 79,
80 etc.; ucenicilor: CL, 6 v ; D/O, 9, 10, 11, 58 etc.; veni (< lat. venire):
veni (perf. s., III, sg.): CVNT/O, 293; „nu ne venim în fire”: D/O, 25; am
venit: D/O, 22; au venit: D/O, 30, 61, 66; CVNT/O, 280, 281, 294;
venind: CVNT/O, 263, 279, 290; venirea: D/O, 4, 32, 46; CVNT/O, 298.
Pe lîng norma literar din Muntenia (care s-a impus ulterior ca
norm a românei literare moderne), în textele lui Antim Ivireanul apar
i cîteva exemple cu [e] > [i], dar nu la toate cuvintele menionate mai
sus i destul de rar: aijdirea: ÎB/O, 379, 380, 381; driptatea: C, 7 r ; pre-
tutindinea: CL, 16 v ; C, 6
v ; ucinici: CL, 4
v ; ucinicii: D/O, 5; ucinicilor:
C, 5 v ; D/O, 5. Fenomenul trecerii lui [e] la [i] în acest tip de context
fonetic „este caracteristic textelor scrise în zonele unde se vorbea
subdialectul nordic” 63
, în secolul al XVII-lea; dar tendina general
(pus în eviden de ocurena exemplelor cu [e] > [i] în textele laice i
62
ILRL 1997, p. 297.
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 44
religioase din veacurile al XVII-lea i al XVIII-lea, cu deosebire dup
1750) este aceea de slbire a fenomenului la nivelul limbii culte. Totui,
pentru unele cuvinte, oscilaia între norma literar general i
închiderea lui [e] rmîne un fapt real în aspectul cultivat al limbii
române pîn tîrziu în epoca modern. Astfel, la începutul secolului
trecut, în limba literar era consemnat perechea prieten – prietin, dar
.
I.1.3.2. Vocala [e] medial aton etimologic s-a pstrat i în
situaiile în care ea este urmat în silaba final de un [e] (mai ales în
formele de singular cu articol hotrît i în construcia pluralului
articulat la unele substantive feminine i neutre): apele: D/O, 65, 175,
180, 185, 209; aproapele: D/O, 48, 51, 52, 53, 54; cugetele: D/O, 46,
73, 203; jrtvele: D/O, 153; jirtvele: D/O, 5; mirele: D/O, 113;
pcatele: D/O, 11, 26, 36, 46, 49, 64, 65, 66, 70, 71, 91, 92, 93, 95,
98, 99, 100 etc.; printele: ÎPTP/O, 350, 351; D/O, 17, 45, 48, 83, 86,
112, 125, 133, 150, 200, 205, 229 etc.; sufletele: ÎB/O, 382; D/O, 5,
12, 22, 28, 42, 81, 91, 92, 106, 116 etc.; umbletele: C 1715, 21 v etc.
Fenomenul trecerii lui [e] la [i] în aceste contexte a fost
consemnat în secolul al XVI-lea în documente de pe teritoriile nordice
ale dacoromânei (Moldova, Transilvania i Banat) i mai puin din sud
(Oltenia). În secolul urmtor aria sa de rspîndire se lrgete,
cuprinzînd i Muntenia i, de asemenea, accede în textele literare laice
i religioase, dar fr a constitui, în general, norm a vreunei variante
literare. Nici mcar la Dosoftei, care este unul dintre crturarii cei mai
receptivi la faptele de limb populare, „fenomenul trecerii lui e
neaccentuat, în poziie medial i final, la i nu este caracteristic (s.n.)
[...]. Dovad sînt formele duble, dintre care, în anumite cazuri, mitro-
politul a preferat pe cele care, ulterior, au devenit literare” 65
. De altfel,
textelor literare, numrul ocurenelor sczînd în secolul al XVIII-lea i
64
Laura Manea, Dosoftei. VPS, p. 129.
Fonetica 45
mai ales dup 1750, cînd în textele religioase tiprite se generalizeaz
varianta literar munteneasc, cu [e].
La Antim Ivireanul fonetismul literar este uneori însoit de cel
popular. Cazurile în care se constat închiderea lui [e] la [i] în acest
context fonetic sînt chiar mai numeroase decît cele în care evoluia s-a
produs în situaia descris la punctul I.1.3.1.: cugetile: C, 14 r ;
cumpenile: CVNT/O, 247; ferestrile: CVNT/O, 287; mirile: C, 13 v ;
numerile: CL, 9 r ; pîntecile: ÎB/O, 370; CVNT/O, 283; razile: D/O, 10;
simbetile: AMA/O, 335; sufletile: C, 14 r , 54
v ; umbletile: C 1715, 21
v .
Aceste forme ar fi putut s-i fie sugerate lui Antim Ivireanul de
uzul lingvistic al mentorului su, din primii ani ai ederii sale în ara
Româneasc, moldoveanul Mitrofan. Tot el, ca diortositor, intervenise
i asupra Bibliei de la Bucureti, deoarece în textul din 1688 exist
cîteva locuri în care apar forme cu [i] acolo unde în traducerea lui
Milescu i în varianta munteneasc, ms. 4389, este întrebuinat forma
literar: braile (BB) – braele (ms. 45), MLD/I, 27.16; dobitoacile
(BB) – dobitoacele (ms. 45, ms. 4389), MLD/I, 34.5; hainilor (BB) –
hainelor (ms. 45, ms. 4389), MLD/I, 27.27; hicliug (BB) – vicleug
(ms. 45), MLD/I, 27.35; îngirii (BB) – îngerii (ms. 45, ms. 4389);
vinir (BB) – venir (ms. 45, ms. 4389), MLD/I, 37.35 etc.
Pe de alt parte, prezena formelor cu [i] în copiile din secolul al
XVIII-lea ale didahiilor (ms. 549 B, ms. 524 C, ms. 67 N), acolo unde
în cea mai veche variant manuscris pstrat (ms. 3460, a lui Efrem
grmticul, 1722-1725) exist fonetismul etimologic, demonstreaz
întrebuinarea constant a inovaiei la nivel popular (poate ca norm
secundar) în Muntenia: capetile: D/ms. 524 C/O, 27; hainile: D/ms.
524 C/O, 70, 74, 76, 84, 164, 202, 211, 219; mirile: D/ms. 549 B, ms.
67 N/O, 113; pcatile: D/ms. 549 B/O, 203; razile: D/ms. 524 C/O, 19,
52, 58 etc. De altfel, în ceea ce privete rspîndirea teritorial a
formelor cu [i], astzi, hrile atlaselor lingvistice indic Banatul, vestul
Crianei, Moldova i întreaga Muntenie.
I.1.3.3. [-e] final aton apare netrecut la [-i]: anume: AMA/O, 243,
310; CP/O, 394; bate: D/O, 34; ÎPTP/O, 359; va bate: D/O, 55; cine:
Limba scrierilor lui Antim Ivireanul 46
D/O, 9, 11, 12, 21, 26, 30 etc.; cuvinte: Pred. 1694, 4 v ; ÎPTP/O, 361;
haine: D/O, 49, 107, 192; CVNT/O, 265; AMA/O, 346; hrisoave:
AMA/O, 339; mare: CVNT/O, 298; noapte: Pred. 1694, 4 r ; nume:
CVNT/O, 244, 269, 292, 311; AMA/O, 331, 333, 354; D/O, 8, 18, 27,
53, 82, 87, 88, 114; sînge: CVNT/O, 301; suspine: D/O, 110; s
suspine: D/O, 219; toate: D/O, 5, 6, 7, 8, 9; s véde: Pred. 1694, 2 r ; etc.
Fr a se ridica la statutul de norm literar, închiderea lui [-e]
final la [-i] se întîlnete pe tot parcursul epocii vechi, cu precdere în
textele elaborate în Moldova sau datorate unor moldoveni, ori unor
texte de baz moldoveneti. În regiunile sudice ale Dacoromaniei, apare
sporadic în documentele din Oltenia înc din secolul al XVI-lea, iar în
jumtatea estic a Munteniei, dup 1600, ca reflex al situaiei existente
în graiurile de acolo, în acea epoc 66
.
I.1.3.4. În prepoziiile de, pe i compusele de la, de pe etc., [-e]
se pstreaz nealterat, dup norma impus de tradiia literar
bisericeasc înc din secolul al XVI-lea. Nu am consemnat nicieri la
Antim Ivireanul fonetismul popular specific graiului moldovenesc, di,
pi etc. (i care apare, sporadic, i în alte regiuni nordice 67
) dei el apare
(e adevrat, rar) în texte religioase munteneti din epoca lui Antim
Ivireanul 68
În istoria limbii române literare, în ciuda relativ frecventelor
ocurene în texte religioase i laice (mai ales din Moldova), închiderea
lui [e] neaccentuat medial i final (ori a lui [e] din cuvinte atone în
fraz) la [i] nu a funcionat ca norm a exprimrii culte. O încercare de
revigorare a fonetismului popular în direcie cult se înregistreaz îns
la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova, în crile realizate în
tipografia „Albinei”, „cunoscut fiind tendina lui Gr. Asachi de a
66
Ion Gheie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea – al XVI-lea (pân
la 1521), Bucureti, Editura Academiei, 2000, p. 17. 67
Gheie, BD, p. 109; vezi i Densusianu, ara Haegului, p. 25 i 51;
Uriescu, Nordul Banatului, p. 59; Botoineanu, Valea superioar a
Someului Mare, p. 72-73. 68
ILRL 1997, p. 298.
; în timp ce în
pentru c „este mai clasic” 70
.
) i
derivatele lui apar cu fonetismul etimologic [e] aton: strein/-: ÎPTP/O,
360; ÎB/O, 377; AMA/O, 341; D/O, 33, 103, 124, 147, 153, 171, 231;
streinul: D/O, 148; streini: C, 2 r , 24
r ; CVNT/O, 244 etc.; AMA/O, 326;
înstreinat: C, 22 v ; înstreinéze: AMA/O, 336; streintatea: D/O, 6 etc.
Vocala în discuie a cunoscut în istoria limbii române dou
evoluii. Cea mai timpurie este [e] > [i], prin asimilare vocalic re-
gresiv, atestat în secolul al XVI-lea în textele rotacizante, la Coresi
i în Palia de la Ortie. Cealalt, [e] > [], se explic fie prin analogia
termenilor formai cu str-, fie prin velarizarea lui [e] dup consoana
[r] 72
, este specific nordului dacoromânesc i, dup atestrile în textele
literare i în documente, apare în secolul al XVI-lea, dar se manifest
mai pregnant în veacul urmtor. În textele lui Antim Ivireanul am
consemnat ambele forme de inovaie popular, îns rar: striin: ÎPTP/O,
360; D/O, 124; striini: CVNT/O, 276; D/O, 6; strin/-n: ÎPTP/O, 359;
ÎB/O, 380.
Fonetismul etimologic [e] îi pstreaz statutul de norm literar
în toat epoca veche, folosit în primele gramatici româneti (a lui
69
Heliade, Scrieri lingvistice, p. 105. 71
Etimologia lui strin reprezint în continuare o problem neelucidat. În
articolul În legtur