ANUL II. No. 11-12 NOV.-DEC. 1935

B L A J U L R E V I S T Ă L U N A R À D E C U L T U R A

COMITETUL DE EDITURĂ: Dr Vasile Aftenie, Aştilean Tenea, Olimpiu 1 Bârna, Pompeiu Badea, Eugen Bucur, Celestin Cherebeţiu Dr Liviu Chinezu, Nicolae Comşa, Ion Covrig, Victor Creţu, Dr loan Cristea, Petru Cristea, Isaia Cristian, Pavel Dan, Dr Virgil Fulicea, Simeon Gizdavu, Dr Coriolan Pop-Lupu, Dr Nicolae Lupu, Ştefan Man­ciulea, Teodor Megieşan, Emil Mesaroş, luliu Moga, Octavian Modorcea, Ovidiu Neamfiu, Dumitru Neda, Augustin Nemeş, loan Oltean^ Origorie Pădureanu, Emil Pintican, Alexandru Pol, Ştefan Pop, Emil Nireştean, Filip Pop, Dionisie Popa, Laurian Puia, loan Radocea, Virgil Stoica, Dr Coriolan Suciu, Dr loan Suciu, Dr Septimiu Todoran, Sigismund To-duţa, Nicolae Ţarină, George Veliciu, Eugen Visa, loan Vultur.

COMITETUL DE REDACŢIE: Pavel Dan, Dr Virgil Fulicea, Dr Nicolae Lupu, Ştefan Manciulea, Dionisie Popa

SECRETAR D E REDACŢIE: Nicolae C o m ş a

CUPRINSUL Nr. 11 - 1 2 Radu Brateş . . . Pentru o istorie a literaturii române Pavel Dan . . . Studentul Livadă (proză ) Radu Brateş . . . Mânecare (versuri) O. F. Popa . . . Vizită la o statuie (proză) Giovani Pascoli-Giu-seppe Cifarelli . . Vestea bună (versuri) Virgil Fulicea . . Cuvinte pentru plastica regională Şt. Manciulea . . . Graniţa de vest.

Cronic i . Niculae Albu: I. Al Brătescu Voineşti: Din pragul apusului. Virgil Fulicea: Lucian Blaga : „Avram Iancu". (Pe marginea Turneului Calboreanu). loan Vultur: Propaganda sovietică anticreştină. C. S.: f Nicolae Pop. Pro memoria.

Căr ţ i . C. Narly: Istoria pedagogiei vol. I. (T. Aştilean'; N. Davi-descu: Roma, poem; Mircea Eliade: Huliganii, roman 2 vol. (N. Comşa); Dumitru Neda : Sfântul în redingotă (Radu Brateş); Vaier Literat : Bise­rici din Ţara Oltului şi „de pe Ardeal" zugrăvite de o familie de pictori (F.)

î n s e m n ă r i . Orchestra simfonică „Iacob Mureşianu" la Blaj (T).

Cuprinsul anului 1935.

Abonamentul anual Lei 180 Pentru instituţii, autorităţi şi străinătate . „ 300

Redacţia: str. Reg. Ferdinand, 23, Administraţia: str, Avr. Iancu, 8.

B L A J U L Pentru o istorie a literaturii române

S'a vorbit odată despre o istorie a literaturii arde­lene, încredinţată de Astra regretatului istoric literar G. Bogdan-Duică. Nu era cazul valorificării unei mândrii regionaliste (pe care o afirmă politica interesată şi câ­teva antologii literare publicate fără simţul răspunderii) şi pe care marele cărturar, care avea atât de profundă conştiinţa unei Românii integrale, cel dintâiu ar îi res­pins-o. Era mai curând nevoia limitării subiectului pen­tru o mai repede realizare. Pentru că, într'adevăr, pre­cum ne lipseşte un dicţionar al limbei române, o gra­matică, şi o mare enciclopedie, ne lipseşte şi o istorie completă a literaturii noastre, în care valorile estetice să îie selecţionate şi prezentate ca reală contribuţie a sufletului nostru la cultura universală, iar valorile cul­turale (care ne privesc mai de aproape pe noi) să fie îmbrăţişate şi definite cât mai amănunţit — ca trepte ale înălţării noastre.

Epoca veche a literaturii române şi-a găsit price­puţi înterpreţi. Opere ample, ca ale lui Ion Bianu şi N. Hodoş (Bibliografia românească veche), B. P. Haşdeu, I. G. Sbiera, fll. Philippide, N. Iorga, Sextil Puşcariu, G. Pascu; sau lucrări de amănunt, ca ale lui O. Densu-sianu, I. A. Candrea, N. Drăganu, P. P. Panaitescu, N. Cartojan, I. Minea ş. a., ne-au scos din uitare valorile trecutului mai îndepărtat, punându-le în lumina cerce­tării ştiinţifice.

Mai puţin studiată a fost literatura modernă. Seco­lul al XIX-lea rămâne un teren de exploatat deşi am trecut demult peste pragul lui. Personalităţile creatoare şi culturale ale acestui secol aşteaptă încă definirea exactă şi fixarea poziţiei lor juste în evoluţia noastră culturală.

Studiile de vaste perspective ale lui G. Bogdan-Duică au arătat ce se poate face în acest domeniu.

1

Monografiile şi studiile sale au fost, însă, numai pietrele de temelie ale unei construcţii ce-şi aşteaptă lucrătorii. Capitolul încheiat al sec. al XIX-lea ar trebui să îie obiect permanent de cercetare.

Pe lângă contribuţia d-lor Ovid Densusianu, N. Iorga, D. Caracostea, se cer încă multe lucrări în care să se desciîreze sensul curentelor ideologice — şi aici ar îi locul să amintesc operele d-lor G. Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu — şi să se retuşeze imaginile perso­nalităţilor trecutului de animozităţile timpului sau apo­logia înteresată.

Semnificativă e situaţia lui Rl. Macedonski în istoria literaturii române. Neînţelegerea oamenilor 1-a perpe­tuat subt lumina de rival, mult depăşit, al lui Eminescu, căzut în disgraţia publicului printr'un gest de răutate (celebra epigramă împotriva marelui poet nebun), — iar istoria n'a mai revizuit procesul pentru reabilitarea şi justa apreciere a poetului cu mult mai importante merite decât soarta care i s'a creat.

E uimitor câte surprize ne pot servi studiile de această natură. Revizuirile literare stabilesc noi rapor­turi de valori. Creangă câştigă din orice revenire asupra operei sale de bogate resurse. Duiliu Zamîirescu apare cu mult mai ataşat de pământul şi mândria noastră naţio­nală după publicarea corespondenţei sale de I. E. To-rouţiu (Studii şi documente literare), cu mult mai inte­grat în spiritul românesc şi neîntrecut stilist, ticluind amănuntul cald, îamiliar, plastic, în scrisorile pe care le publică d. Emanoil Bucuţa în Revista Fundaţiilor Re-gale. Carageale apare mai amplu din corespondenţa cu Paul Zariîopol publicată de d. Şerban Cioculescu în aceiaşi revistă.

Pentru o mai dreaptă preţuire a clasicilor noştri, care , pe măsură ce ne îndepărtăm, rămân modele de studiat în epoca atât de imprecisă a liceului, la care nu ne mai întoarcem niciodată — ar îi nevoie de această perspectivă istorică. Nu-i mirare că scrisul de azi a-bundă în citate din minusculi autori străini, lăsând im­presia de largă orientare, în timp ce literatura noastră

rămâne necunoscută. E mult din moda acestor vremi în îndrăgostirea de sonorităţile exotice, dar e şi semnul superficialităţii ce ne caracterizează, — poate şi absenţa unei conştiinţe naţionale. Căci cunoaşterea serioasă a trecutului nostru literar ar trebui să fie o chestiune de demnitate românească.

Lipsa ediţiilor critice contribue mult la această in­diferenţă faţă de patrimoniul nostru cultural. In primul rând, însă, ne-ar trebui o istorie completă a literaturii române : epoca veche şi epoca modernă până în timpul de faţă. — A sosit momentul unei sinteze pe baza da­telor existente. In arhitectura ei scriitorii şi-ar căpăta valoarea reală, indicată de economia întregului. Iar pentru public ar îi un oficiu de orientare constantă, la care s'ar raporta permanent descoperirile parţiale, în sens interpretativ sau documentar.

Academia Română sau Fundaţiile Regale să încre­dinţeze unui grup de istorici literari această misiune, suportând toate cheltuielile. Căci această operă nu o pot concepe decât ca o operă de colaborare. împărţind greutăţile şi apreciind competinţele, am avea astfel, în-tr'un scurt interval de timp, o operă de o importanţă capitală.

Studiile şi monografiile ce se vor scrie, vor întregi sau modifica în parte diferitele capitole ale acestei is­torii, căreia i-ar ii asigurate multe ediţii. Această privire sintetică, pe lângă că ar însemna o reabilitare a clasi­cilor noştri, ar fixa dimensiunile şi ar stabili linia evo­luţiei noastre culturale, fiind o bună Introducere la lite­ratura de azi.

Căci e inadmisibil ca, pentru o orientare generală în literatura noastră, să prezentăm istoriile literare ale d-lor Gh. Adamescu şi C. Loghin. Cum tot aşa de inad­misibil e să condiţionăm apariţia acestei istorii literare de studiile şi cercetările ce vor urma.

Radu Brateş

Studentul Livadă I.

într'un colţ al sufrageriei mari, drept-unghiulare, pe o poliţă de brad — fixată sus să nu o ajungă studenţii — băzăie-un hautparleur vechiu, înnegrit, dintru începuturile radioului. Parcă e o pasere exotică, cu coada prospoiată întoarsă spre sală.

Hautparleurul vorbeşte despre vreme „care e tot ca ieri şi mâine se va schimba", despre o întâmplare cu două trenuri ciocnite şi despre un rege, mare vânător... Glasul ruginit scârţâie, se coboară jos de pare o ţâşnitură de aburi, alte ori urcă, sonorizându-se ca şi cum ar vorbi cineva dintr'o tobă mare.

Sala de mese dă în spre stradă; o stradă îngustă, strânsă între clădiri mari, cari o împung din coaste cu colţurile, su­grumând-o.

încolo, în dreapta şi în stânga se întinde pădurea ne­sfârşită a clădirilor în tot felul de stiluri şi de forme. Privit din catul de sus al Căminului Studenţesc, oraşul pare un imens tablou modernist, reprezentând un oraş mare, scăldat într'un apus purpuriu de soare iernatec.

Geamurile sufrageriei sunt deschise. Soarele sfârâind în geamuri, curge în sală, tăuindu-se pe jos.

La intrare creşte mereu apa studenţilor. Unul din cele două rânduri de mese e inundat de tot,

la celalalt, la o masă din fund, s'au aşezat răzleţi doi studenţi din anul întâiu; sunt tineri, cu buze rumene de copii, cu ochii albaştrii.

Stau cu capetele aplecate peste masă, ochi în ochi. In larma din sală pot să-şi deschidă sufletele nestingheriţi.

Când valurile zgomotului trec peste ei, topindu-le vor­bele în apa comună, cel cu spatele spre uşă se Întoarce spre hautparleur.

— Stai să isprăvească ăla. Nu ştiu de ce mai lasă rabla aia să urle.

Aşteaptă o clipă tăcuţi amândoi, apoi iar se apleacă peste masă, iar vorbesc...

In aşteptarea supei, studenţii discută politică, fac glume, «nii pe socoteala altora şi toţi pe a administratorului.

Ici, colo, se află, printre mese, grupuri, unde câte unul mai sfătos îşi spune părerile cu glas tare, face gesturi largi, imitând pe vreun politician căruia îi face curte. Discută de parcă ar vorbi de pe tribună, ridiculizându-şi adversarii şi netăcând chiar atunci când n'are dreptate. Dintre aceşti stu­denţi îndrăzneţi, se recrutează politicianii de mâine.

In jurul lor s'au adunat balicii timizi; Acestea sunt oamenii cari, ori unde se găsesc, e bine,

aprobată tot ce spun alţii şi prin aceasta li se pare că ei înşişi au spus-o. Contrarii lor neagă totul şi chiar acolo unde lucrul e clar ca lumina ochiului, ei au ceva de discutat, de făcut o observaţie, de adăugat părerea lor.

Printre ei se strecoară tăcuţi studenţii cu judecata să­nătoasă, în mintea cărora mai trăieşte ecoul lecţiilor, al căr­ţilor citite, al lucrurilor studiate. Intre acestea şi lumea stu­denţească e ruptă puntea.

Printre mese, unde n'ar fi voe să staţioaeze studenţii, tropăe servitorii căminului, pripăşiţi aici cine ştie de unde, se chinuesc de curge apa pe ei să umble sprinten, să calce fără zgomot.

Umbletul şi-1 păstrează fiecare după cnm 1-a învăţat dealul ori câmpia, dar farfuriile le ţin stângaciu, ţeapăn. Ar căra mai bucuroşi sacii ori ar ţine plugul de coarne.

Dacă nu i-ar urmări ochiul sever al administratorului, ar trânti — poate — farfuriile şi o fugă ar ţine până pe dealul împădurit în lacul imens al primăverii

Se aduce supa. Castroanele abuzesc puternic, gâdilând nările celor flămânzi. Cei delà extremităţile meselor se ser­vesc întâi, apoi castroanele, pe măsură ce se uşurează, înain­tează spre mijloc. Uneori, mai ales la începutul anului, se întâmplă ca vreunul delà mijloc să se întearcă revoltat spre servitor :

— Supă aici. — Douăsprezece porţii, nu mai dă, răspunde servitorul,

«are totuşi ia castronul. — Supă să aduci. Lasă vorba.

4 8 2 — B L A J U L

In asemenea cazuri se întâmpla ca vreun student, nou intrat în cămin, să se uite ruşinat în farfurie, de unde supa dă afară din pricina găluştelor de gris...

* * * In fruntea sălii, la colţ, lângă fereastră, cu spatele spre

uşă, şade Livadă, student în anul trei la ştiinţe. Cu fruntea înaltă, ochii mici, cufundaţi în orbite, brunet ea orice bănăţean; îmbrăcat cu o haină neagră, roasă în coate, cu găurile nasturilor sfârticate — printr'una a ieşit un că-petel de căptuşeală albă — se uită în partea cealaltă a sălii.

Acolo un grup de studenţi, între ei Pogacea Politicianul, student în drept, voinic, roşu la fată, îmbrăcat la modă, dis­cută şi râde, râde atât de tare că acopere glasul hautparleu-rului. Alături un balic cu capul mic, rotund şi un nas cât un neg, ţine mâna în buzunarul vestei, trudindu-se să-şi dee toată importanţa cuvenită.

Pe ăştia i-a văzut Livadă de câteva mii de ori. — Ce tot vorbesc, se gândeşte el. Plictisit îşi îndreaptă

privirea în altă parte. Simţind cum i se strecoară pe sub cămaşă un fir sub­

ţire de gheaţă, îşi strânge haina pe trup, cutremurându-se. — Ţi-e frig? — Nu ştiu. Parcă mi e rece în spate. Ar trebui închise

geamurile. — E cald ca în dricul verii. Livadă se cutremură iar, înfiorat. — Cald, dar e primăvară. Căldura de primăvara şi de

toamna muşcă, zice un student din vecini. — Filozofie de babă, răspunde vizaviul lui Livadă, un

lungan delà Filozofie, cu faţa scheletică, perciunat şi strâmb de spate.

Supa ajunge la ei. Livadă rupe tradiţia şi trece lingura vecinului.

După ce şi-au scos toti commesenii, trage castronul înapoi şi din ce a mai rămas, îşi scoate şi el o lingură. Soarbe de câteva ori, apoi, împingând farfuria de o parte, aşteaptă felul doi.

Ceilalţi mancă grăbiţi. Când s'au mai potolit şi se uită unii la alţii mulţumiţi, Livadă zice:

— Nu ştiu ce e cu supa asta, n'are nici un gust. — O fi făcută din tălpile lui Hindenburg — (Ăsta e

bucătarul). Vorba cade în gol. Livadă îşi propteşte capul în palme. Vecinul din stânga, acelaş vecin cu ochelari şi vorbăreţ,

soarbe cea din urmă picătură de supă. — Nu mânci? — Nu. — Mie îmi place supa de per.işoare; e acrie şi cum toc­

mai m'am culcat târziu, aseară. Am fost cu excursioniştii nemţi la o grădină. Să le arăt Clujul. E pe Vadul Moţuiui o grădină, colo în colţ lângă Salvarea, unde e în stradă un urs cu o halbă de bere. Ce mai beau Nemţii, mă!...

Pe Livadă vorbăria asta pe care o auzea în Cămin în fiecare zi, de câteva ori şi o asculta cu indiferenţă, acum îl pictisea, îl enerva.

Vorbele îl plesneau peste obraz ca nişte mototoluri de hârtie, îi sfăşiau faţa, despicând câte o bucată de carne cu fie­care pleznitură.

Ar vrea să strige: „taci, taci", dar n'are curajul. îşi strânge capul între palme. Uruitura de afară înce­

tează ca o apă zăguită. Inlăuntru însă se porneşte o vâjăială surdă, ţiuitoare, ca un fluerat îndepărtat de locomotivă.

Are impresia că aude un vapor în primejdia de a fi în­ghiţit de valuri.

Desface palmele şi ţiuitura lăuntrică de ape revărsate moare, strivită de larma din sală.

— Ce faci Livadă? îi strigă Murăşanu, colegul lui de cameră, delà o altă masă. Iţi încerci urechile?

— Da, răspunde el încet, nedându-şi seama de întrebare. Când prinde tăişul glumei, ca orice timid, prea târziu re­nunţă de a înapoia lovitura.

Se aduce „felul doi". Livadă le gustă, le dă de o parte şi mai rămâne în sală numai ca să nu ajungă rău cu admi­nistratorul. După câteva clipe îşi frânge hotărîrea şi iese.

Aerul de afară o să-i facă bine. îşi ia delà garderobă cartea şi porneşte pe Calea Iancului, la vale, direcţia îi e in­diferentă.

Merge mereu, cu cât mai departe, cu atât strada e mai liniştită, cu atât e mai puţină lume şi e mai bine. Trecătorii

se zăresc, casele încep să-şi piardă etajele, tot mai multe lo­curi virane, mai multe case mici, ţărăneşti, cu câini în poartă şi cârduri de copii în curte. Oraşul a rămas în urmă; mi­roase a sat.

Livadă se opreşte unde pământul încetează de a fi strâns în cătuşa gardului. De aici se întind holde verzi, porumbişti negre. Oameni cu sape puternice scurmă pământul.

In deal, acolo unde Dumnezeu a îmbrăcat pământul cu cojocul ţelenii se revarsă o turmă de oi.

Toată priveliştea asta Livadă o cunoaşte, uu-şi aduce aminte de unde, dar o ştie de bună seamă de undeva. Din-tr'o carte; poate, din sat delà ei. Lucrul n'are nici o impor­tanţă. Totul e indiferent şi câmpul şi oile şi cartea şi satul. Totul, tot.

— De când nu mă simt eu bine se gândeşte el. Azi e a treia zi. Ah, şi cum mă doare capul. Atâta mi-ar trebui acum, în faţa examenelor, să-mi pierd şi bursa.

Gândul îl strânse de gât... *

Camera 63 e în faţă, la etajul doi. O cameră studenţească, cu pereţi văpsiţi în gri, câteva

cărţi postale bătute de pereţi cu cuie de desen, reprezentând zeităţile frumuseţii, se uită una la alta cu surâsuri de co­mandă. O masă mare de brad, numită cine ştie de ce „bi­rou" ocupă mijlocul odăii. Pe masa murdară de cerneală şi acoperită de jurnale rupte Ia întâmplare, zac câteva cărţi arun­cate ici colo: un dicţionar latin de Georges turteşte un biet logaritm, o curea de tras, săpunăriţa şi un ciorap murdar sunt aruncate printre cursurile de Drept ale lui Muscă. După uşă e robinetul cu apă, deasupra oglinda arată o faţă pră­foasă în care se uită adesea un lighean murdar, plin de tot felul de coji de fructe, sâmburi.

Câteva scaune pe cari locatarii le ţin delà un pupitru la altul, fiecare dându-se proprietarul celui mai bun, din care pricină se iscă adesea lucru mare.

După astfel de întâmplări bietele scaune scârţâie mai tare, schioapătă mai adâncă.

In dreapta, lângă uşă e patul lui Murăşanu, student în Matematici; mic, gros şi cu gura mare pare că veşnic batjocoreşte pe cineva.

„Peste drum* e patul lui Iambor, un ungur frumos de prin părţile Sătmarului. Nu vorbeşte niciodată nimic, dar zâm­beşte mereu şi din pricina asta nimeni nu-i observă tăcerea.

La capul lui Iambor e patul lui Muscă, „dreptangbiul", mic şi cocoşat. Alături îşi doarme somnul Livadă.

Cei patru studenţi rar se întâlnesc cu toţi acasă. Când au cursuri cei delà Drept, sunt acasă Matematicile şi când sunt acasă amândouă, lipsesc Literele.

Ar mai fi noaptea, dar socotelile băneşti se potrivesc tot aşa de puţin. Pare că părinţii s'au înţeles să nu le trimită bani deodată. Şi chiar de li s'ar fi potrivit banii, cu greu i-ai fi putut prinde în acelaş loc; îşi aveau fiecare prietenii, cunoştinţele şi locurile de întâlnire.

Totuşi exista o oară în zi când locuitorii camerei 63 se aflau toţi împreună, o singură oară în fiecare zi, îndată după masă, între două şi trei cei patru studenţii, ca şi cum s'ar fi înţeles, se întâlneau, se luau la harţă ori dormeau.

Murăşanu mânca cel dintâi. Se întorcea în cameră, unde după ce afla un subiect de discuţie pe care îl supusese apro­bării Ungurului, aştepta sosirea lui Muscă, Lucrurile se po­triveau astfel ca, pe când intra Muscă, „discuţia să fie în toiu".

Muscă se vâra îndată în discuţie şi, odată intrat în ciorbă, ceilalţi îl lăsau în pace, lungindu-se pe paturi şi aruncând din când în când câte o vorbă în pleava lui. Aşa, numai ca să-i dee foc.

Chestiunile discutate erau luate din domeniile unde cre­deau că Muscă se pricepe mai puţin: arta egipteană, as­tronomie. Câteodată, când aveau vreme mai multă, inventau insule, descopereau continente.

Muscă intra în discuţie eu aerul omului care e acasă în orice materie, îşi spunea părerea cu glas înalt, ţinând să arate că el a cetit şi că ştie, cunoaşte. Ceilalţi se uitau unii la alţii cu priviri pline de înţeles, zicându-i:

— Şi zi aşa, mă Muscă, ai cetit? Tu cunoşti lucrurile astea. Murăşanu avea un dar deosebit de a descoperi subiecte

de discutat şi de a răstălmăci vorbele lui Muscă. Răstălmă­cirile lui circulau în Cămin, erau aruncate între fete.

Azi Murăşanu vorbea despre Palatul cultural din Gherla. Muscă ascultă câtăva vreme mirat, uitându-se curios la Mu­răşanu, apoi îi tăie vorba:

— Ce Gherla? Să vezi tu la Arad palat cultural. Mare, maaare, mă! Pentru a arăta cât e de mare Palatul cultural din Arad, Muscă lungea neterminabil pe „a" şi întindea braţele. Cu braţele desfăcute, mic, gros, cu pieptul la gură şi alb ca varul părea o insectă mare, sprijinită în coadă.

— Palatul cultural din Gherla are cincizeci de metri lungime şi patruzeci înălţime, spuse o cifră, la întâmplare,, matematicianul, omul cu simţul proporţiilor exacte.

— Ăia e nimic. La Arad se aduc pe scenă automobile şi în sală, în loc de ventilator, avem o elice de avion.

— Nu de vapor? întreabă iar Murăşanu. — Ha, ha... Ce întreabă el? Murăşanu îl i a s ă să-şi isprăvească vorba, apoi se adresă

Ungurului : — Iambor eşti mărturie. Să nu mai zică la urmă că eu

aşa şi pu dincolo. N'a spus ei acum în faţa şi auzul nostru al amândurora că pe scena Palatului cultural din Arad se fac concursuri de automobile şi în sală zboară aeroplanele?

Iambor începu să râdă. — Ce mă! se înfurie Muscă. — Ai zis au n'ai zis ? Mai înainte ca Muscă să răspundă, adaugă tot el : — Ai zis şi se trânti pe pat cu faţa spre perete. Aşa încălţat cum era, se acoperi cu plapoma, trăgând-o-

pe cap, începu să sforăie. Intră Livadă. Fără să spună un cuvânt, se aşeză pe

marginea patului şi îşi luă capul în palme. Muscă se repezi la el. Ii explică indignat „noua măgă­

rie" a lui Murăşanu. — Taci! Faceţi pace. Murăşene, lasă-i avioanele, jert-

feşte-le pentru pacea Europei, vezi că o tulbura destul Hitler. Muscă, tu dă dracului automobilele. Şi lăsaţi-ne să dormim.

Parcă nu mă simt chiar bine şi mâine am examen... Muscă se linişti, culcându-se, dar nu încetă să protesteze. — Aşa sânt ăştia de prin părţile Clujului, mincinoşi,

oameni de nimic, îi mai zise Livadă, să-I mângâie. — Bine zici, mincinoşi rău. Murăşanu se zborşi de sub plapomă : — Ţine-ţi fleura, Muscă!

Pe la trei, colegii se împrăştiară. Livadă rămase singur până se coborîră stelele.

Stete în pat toată după masa, uitându-se pe fereastră afară. Se vedea o parte dintr'o casă mare, cu păreţii de cără­midă galbenă.

Întreg Căminul ştia că acolo locueşte un ungur bogat pe care îl poţi afla oricând la Cafeneau New-Iork, fumând dintr'o pipă cu ţeava de un metru. Studenţii mai ştiau că Ungurul are o fată sfrijinită şi chioară, dar mândră. Atât de mândră cum numai o unguroaică poate fi.

Fetei îi da târcoale tot un ungur, student la medicină, înalt, cu faţa îngustă, nasul subţire şi urechile mari, oamenii îl cunoşteau şi de pe pantaloni scurţi cu fundul de piele.

Studentul era cunoscut ca spadasin şi zgârcit. Mai fusese logodit de câteva ori şî "chioarei de peste drum de bună seamă nu mai pentru bani îi făcea curte".

La casa ungurului bogat erau lăsate perdelele şi acum ca şi în cea mai mare a anului. Câteodată şi asta se în­tâmpla de două-trei ori pe an, se lumina întreg etajul; pe pânza perdelelor se proectau umbre înlănţuite. Din casa de peste drum se revărsau acorduri de muzică de dans.

— E bal la chioara, ziceau studenţii. — Ori ne invită şi pe noi, ori dacă nu, să tacă. — Să-i spunem. — Spune-i tu. — Ba spune-i tu. Unul propunea să i se trimită de ziua ei o coadă de pi­

sică; altul, delà medicină îşi lua îndatorirea de a aduce el, din sala de disecţie un anumit obiect care i s'ar putea trimite...

După ce studenţii puneau la cale tot felul de însemnări se despărţeau fără să fii făcut nimic. Ungurul cu nasul sub­ţire şi urechile pleoştite le ieşea înainte ca un spectru...

Seninul de afară începea să se tulbure. Culoarea păre-ţilor cărămizii se închidea, înnegrindu-se. In bucata de cer ce se vedea prin colţul tereştrii, se ivi o stea, apoi încă una. Seara întră în cameră.

Livadă închise ochii, trudindu-se să adoarmă. I-se păru că a aţipit, când o uşă trântită undeva pe coridor îl făcu să,

sară ca ars. Nu mai fu chip să adoarmă; rămase îngropat în întunerec cu ochii ţintă în tavan.

Pe coridor se auzeau paşi, strigăte, uşi trântite. Livadă se gândi că începe cina.

La masă e acum aglomeraţie mare. Din sala de mese lumea se scurge pe Corso.

Nu-i era foame. Dar poate nu era rău să se plimbe un ceas. Cine ştie? Statul în pat slăbeşte.

îşi făcu curaj şi sărind ca ars, aşa cum făcea dimineaţa când era frig în cameră, dete la o parte plapoma. Aplecân-du-se sub pat să-şi ridice ghetele, durerea, care, împrăştiată prin miezul capului îl chinuise toată ziua, se vărsă în veşca frunţii. Era atât de grea durerea asta că, de n'ar fi pus mâna pe fierul patului să se sprijine, î-ar fi tras la pământ.

începu să se îmbrace grăbit, cu manile tremurătoare. Incălţându-se, îl lăsă deodată puterea, cuprinzându-1 o silă amarnică de încălţat şi de toată lumea. Se aşeză pe marginea patului încălţat de jumătate, cu un capăt de ţol în spate. Stete astfel câteva clipe; mâinele îi atârnau lungite pe ge­nunchi ca două crengi tăiate, care se mai ţineau în ceva de trunchiu.

Duse mâna subsuoara dreaptă: ardea. Respiră din adânc; adânc de tot. îşi legă cravata cum

se nimeri şi ieşi. Abia coborî până jos la intrare şi simţind că se învârte

lumea cu el, se întoarse în odae. Stinse lampa şi se întinse pe pat.

Colegii de cameră veniră târziu şi atunci numai să şi iee cărţile de care aveau lipsă. După cină mergeau în sala de lectură.

Murăşanu se întoarse al dintâiu; deschise uşa şi punând mâna pe butonul electric, zise:

— Uf ce miros infect! — Tu tot aici. Eşti bolnav serios? — Nu mă simt bine. Ar trebui anunţată administraţia. Mă duc eu, numai să

dau puţin drumul geamului. Administratorul un chip omenesc în formă de triun-

ghiu, al cărui vârf îl forma burta mare, se urcă cu greu

F

B L A J U L rni

până „la al doilea". Livadă îi simţi apropierea după cutre­murul patului.

Ca mai toţi administratorii de căminuri studenţeşti, avea un frate prof, universitar. Din „greutatea" fratelui îşi luase şi el o părticică deşi n'avea lipsă de ea ; îi era destulă a lui. Cu studenţii se purta şi el „părinteşti", celor mai bătrâni, îndeosebi celor delà medicină, le zice „colega" ; pe cei tineri îi tutuia.

— Ce e Livadă? Voinicule! Tun şi deodată, pac. La pat, marod. Făcând „pac", administratorul îşi lipi limba de cerul gurii, dând un sunet pocnitor aşa cum ştiu să scoată numai copiii mahalalelor.

— Ei, iacă nu-i nimic, murmură Livadă, neputându-se uita la administrator.

Acesta clipi din gene; cu faţa sângerie, lunguiaţă, pe care o lungea şi mai mult un smoc de păr ridicat pe frun-tea-i ţuguiată ca un iepure pe o dungă de răzor părea că tot şi părul şi obrajii umflaţi şi burta şi tot râde.

Frate-său fiind medic îi plăcea şi lui să dee pe omul care nu e străin de un talent aşa de înstărit în casa lor. Puse mâna pe fruntea lui Livadă:

— Arde! — Nu e nimic. Răceală. — Vremea, vremea, băieţaşule. E primăvară, te înşală

ca un căţeluş. Soarele dă din coadă, zicându-ţi, „ieşi din vi­zuină, vină încoace, la nenea. Când ai ieşit, hap, te şi apucă. Administratorul făcu „hap" cu atâta talent, că toţi din cameră începură să râdă.

Livadă rămase cu privirea prinsă de fereastră. Administratorul tăcu, zâmbind ; tot chipul lui zicea: „vezi

ce ştiu să fac eu". Deodată deveni serios, faţa i se lungi, sprâncenele i se

ridicară în sus. — Mă duc, băieţi. Trebue să dau ceva din cămară.

Mă duc. Puse mâna hoţeşte pe pălăria de pe masă şi o şterse

spre uşă. De acolo se mai întoarse odată : — Livadă, băieţaşule, să te faci bine. Am să-ţi trimit

un ceai. Şi ţine minte delà mine, delà baciu Papuroiu, să, te fereşti de primăvară, muşcă.

— Şi toamna. — Da şi toamna, conveni administratorul, strângând

mustrător din buze. Dând din cap se aplecă într'o parte, aşa cum fac viţeii la bătaie.

— Am uitat. Şi toamna e cam aşa ; nu chiar aşa, dom­nule Muscă.

„Domnule" avea la el, un anumit înţeles. •— Eu mă duc copii. Trebue să mă duc. La revedere, la

revedere, Livada, puiule. Am să-ţi trimit ceaiu. Tot dând din cap şi făcând complimente se retrase spre

uşă condus de Murăşanu, care, închizând uşa în urma lui, iz­bucni în râs.

— De ce ai mai adus hipopotanul ăsta? întrebă se­rios Livadă.

— O să-ţi trimită un ceaiu. Livadă nu mai răspunse. Muscă şi Iambor, care demult

stăteau cu cărţile subsuoară, aşteptând numai plecarea „cămi­lei de administrator", se duseră în sala de lectură; încurând îi urmă şi Murăşanu.

Era primăvară, târziu. Examenele băteau la uşă; mate­rialul de învăţat stătea îngrămădit în mormane mari pe masa fiecăruia. Timpul era scurt. Dincolo de examene se vedeau siluetele îngrijorate ale părinţilor, rudeniilor.

Unora li se arăta grija pierderii bursei, o vară nelini­ştită de examenele de toamnă şi întrebările sâcâitoare ale cunoscuţilor, care, dacă ai nenorocirea să fi student, n'au altă treabă numai să te felicite pentru succesele delà examene.

Rămas singur, Livadă luă o carte şi întins pe pat, în­cearcă să citească. Citi câteva pagini, apoi puse cartea jos, lângă pat...

Câteva crâmpee din copilărie îi trecură pe dinainte, ră­mânând puţin pe cerul amintirii, ca fumul unei locomotive pe albustrul toamei...

...O casă ţărănească pe un dâmb, dominând satul risipit pe vale... Alături biserica de lemn, intrată în pământ.

Tatăl lui, preotul se întoarce delà slujbă cu cartea de rugăciuni subsuoară. In urmă-i vine sfătui cu desagii plini de prescuri.

— Dumnezeu primească.

Mama e după uşă, lângă sobă; cu părul argintiu şi faţa blândă de părea că veşnic plânge, îi răspunde, potrivind focul:

— Dumnezeu primească. Tatăl aşează cartea sus pe blidar, dă sfatului partea de

prescuri şi după ce omul se îndepărtează, întreabă molcom: — Ce să mâne? — Învârte puţin cu lingura, să nu se prindă de fund,

îi spune mama, elevului rfde lângă sobă, care ciopleşte ceva. El, Livadă, pune alături bucata de lemn şi briceaga, îşi

suge sângele delà mâna zgărăiată şi începe să învârtească de zor în cratiţa de pe sobă.

...Pânza se rupe... Din când în când câte un student se întoarce din oraş, din sala de lectură. Un ceas, două, în Că­min e linişte deplină. Apoi când se apropie ora unu, iar se aud paşi, iar scârţâie uşile.

Se face târziu. Lampa delà scări se stinge. Coridorul lung, luminat de două becuri prăfuite prinse

în cuşti de fier, pare acum o galerie de mină pustie, unde lămpile au rămas aprinse după părăsirea minei.

Un şoarece care se plimbă pe coridor, se opreşte toc­mai sub lampă, se ridică în două picioare, îşi spală faţa cu labele.

Bate ceasul două... trei... Şoarecele se opreşte din spălat cu o labă ridicată şi ascultă. Mai dă de două, trei ori pe după urechi şi îşi vede de treabă.

La capătul scărilor se iveşte, clătinându-se, un student. 1 cald şi a scos cravata şi a deschiat haina...

In cameră, Livadă se ridică pe vine: — Cât să fie ceasul? In odae e întunerec. Muscă sforăie cumplit. Ceilalţi mai

încet, fiecare pe limba lui. Intre valurile de sforăituri se revarsă în odae ca o apă

suptă şi împinsă de o pompă liniştea neagră şi adâncă a nopţii. Livadă stă câteva clipe în pat, cu capul greu ca de

plumb. Nu ştie dacă a dormit şi a visat atâtea întâmplări fără şir ori şi le-a adus aminte. Capul şi toate oasele îl dor amarnic.

Coboară din pat; desculţ, în cămaşa de noapte, se duce la geam.

Strada e pustie. In faţa Căminului un stâlp obraznic varsă lumină în capul ciufulit al unui salcâm.

Livadă îl priveşte îndelung, cu lipsa de gânduri a omu­lui bolnav.

* * * E de mirat cum se putuse descurca pe coridoarele lungi

ale spitalului, prin gangul întunecos al subsolului, străbătut de ţevi mari ca de nişte reptile gigantice, lumea asta de ţă­rani în felurite porturi, de târgoveţi cu tot felul de chipuri. Sala de aşteptare a Clinicei medicale era într'unul din colţu­rile cele mai ascunse ale subsolului, aşezată parcă înadins acolo pentru a fi cât mai greu de găsit.

Câţiva ţărani îmbojmojiţi în cojoace groase de oaie, şe­deau pe lăviţi, sprijiniţi în bâte cu desagii lângă ei.

Se uitau unii Ia alţii speriaţi, cu privirile pline de su-ferieţe, strânşi, fiecare cum îi permitea suferinţa. In mirosul de eter şi aer stătut străbătea câte un „vai" dureros, care părea că a ieşit din piept odată cu sufletul. Printre ei, un evreu bătrân cu pălăria cu coadă de vulpe se ţinea de burtă,, tuşind chinuitor. Un învăţător, meseriaşi şi altfel de oameni îmbrăcaţi în haine domneşti complectau această lume suferindă^

Toţi aveau ochi îndreptaţi spre o uşă ascunsă în perete. In dosul ei se auzeau vorbe tari, asemenea anchetelor jan-darmereşti, urmate de tăceri lungi, apăsătoare.

In uşa din perete se ivi un ţăran şiret vârât într'un halat alb.

— Care-i la rând? întreabă ei tare. — Eu, dragul badii, Dumnezeu te ţie, sunt aici delà opt. „Dragul badii nu-1 luă în seamă; căuta pe cineva din

ochi. Zări pe evreu şi se înţeleseră dintr'o ochire. Livadă puse mâna pe uşă. — Dta? — Sunt student. Dă-mi drumul. — Ei şi? Dacă eşti student, ce-i? Azi nu se mai poate»

Vină mâne. Livadă care sta şi el delà opt în sală, deodată cu moşu,

nu se putu stăpâni, zmunci uşa cu putere. Şeful din lăuntru se enervă:

— Ce e, domnilor, porcăria asta? Noroc că nu se supărase „şeful cel mare" ci numai aju­

torul dsale, preparatorul. Pă ăsta Livadă îl cunoaştea demult. Ii făcu rost să între, spre necazul uşierului. Doctorul de serviciu sta de vorbă cu un coleg delà altă

secţie. Vorbeau despre „aia", despre „ăla", dau din cap şi râdeau.

Pe masa de consultaţii aştepta desbrăcat; vânăt de frig, un ţigan. Era atât de slab că oasele păreau nelipite unele de altele, numai puse cap la cap; dacă n'ar fi fost pielea care să le susţie s'ar fi împrăştiat în toate părţile.

Medicul îşi isprăvi vorbă şi veni spre masă. Era un omu­leţ neînsemnat, cu ochelari şi cu o anumită ţinută prin care credea el că-i tâmpeşte pe ceilalţi medici. E drept că ţinuta şi gesturile ale împrumutase delà un prof, din Paris, dar ce are de aface.

Singura lui grijă în vieaţa era să dee pe omul mare, pe marele doctor, aşa cum văzuse el în alte ţări. Cu cât se trudea mai mult cu atât părea mai neînsemnat, mai lipsit de personalitate. Ieşea în evidenţă numai grija lui de a părea că e ceva.

Când avea ocazie vorbea franţuzeşte, cu surorile de ca­ritate, care iartă ori ce, o rupea nemţeşte.

— Ce eşti dta, se adresă el lui Livadă. — Student. — Desbracă-te. Puse piciorul pe o treaptă delà masa de consultaţie şi

atinse cu stetoscopul pe omul de acolo. — Ridică-te. Ţiganul se ridică cu greu. — De unde eşti tu, mă? — Din Ciurila, mă rog. — Nu trebue să te rogi de loc. Aici nu-i biserică. Răs­

punzi la ce te-am întrebet. — Săru mâna. — Taci. Curioşi, ţăranii ăştia. Dacă îi porneşti nu mai tac. — Săru mâna. — Taci, ţigane strigă preparatorul, de-i pârăiră baierU*

inimii.

— Mama ta de cioară, îl înjură şeful, care uitând că e medic mare, lovi bolnavul cu stetoscopul în cap.

— Suflă tare. ? . . . — Mai tare. ? . . . — Tuşeşte. Asta nu mai trebuia să i-o spună. Bietul om începuse •

serie de tuşituri de părea că n'avea să se mai oprească. — Nu tuşi. — Nu tuşi {igane, îi strigă la ureche ca într'o pâlnie

preparatorul. — Nu pot, nu pot. Săru mâna. — Ioane dă-1 afară, porunci medicul de serviciu. Dta ? — Să vedeţi, zise Livadă, care toată vremea stătuse în­

cremenit într'un colţ. — Da ce? eu îs Dumnezeu să ştiu ce ai, spune ce te

doare. — Capul, temperatură mare. Atât e tot ce vă pot spune. — Urcă-te aici. Studenţii au totdeauna cazuri Interesante.

Dar de data asta nu e nimic. Nimiiic... nimiiic, cântă şeful. — Ceva tot trebue să fie, mă simt foarte rău. — Nu ai nimic. Dta nu înţelegi nici cât ţiganul de adi­

neaori. Du-te la altă secţie. Livadă se îmbrăcă şi ieşi. Pe coridor întâlni pe bietul

ţigan tuşind, cârligat cu gura la genunchi. — Unde să mă duc dşorule? — Unde ne-or duce picioarele. Numai de n'am ajunge

pe lumea ceialaltă.

Pavel Dan

Mânecare

Rm purces cu turma gândurilor mele să colind şi muntele de brazi. Umede îăgaşuri spală azi umbra mea 'n coclauri şi inele

de lumină suptă printre neguri. Şi mă 'mbată piscul cu privelişti de păduri cu schituri lângă ape, când mă ţine-aproape, mai aproape...

Dar urcând spre creştetu-i aprins , de zăpezi şi razele de lună, mi-a cântat o iată 'n drum. Străină, turma mi s'a risipit cu dinadins.

— Fată mare, fu descântec plânsul , c e l-ai tremurat pe jumătate într'o seară cu argint de lună plină, de-mi vrăjise gândurile toate.

Stau acum stingher şi trist pe creste: fata mare fuse numai o poveste... — Gândurile mele, gândurile mele, culmile vă cheamă. Stele, numai stele

peste-acoperişe de azur v'arată. Faceţi înc'odată calea înturnată s ă vă duc spre zarea florilor de piatră, unde-şi scapă cerul lacrima curată.

Radu Brateş

Vizită la o statuie

Zilele acestea mi-am continuat călătoria: drumurî pitoreşti, sate mari, oameni tăcuţi şi muncitori. Din loc în loc biserici şi cetăţi vechi mărturisesc că lucrurile nu au îost totdeauna aşa. Cutreer locurile singur, pe jos. Fiecare dimineaţă plec, fiecare seară ajung, pentru­ca a doua zi să o iau delà început.

Mă întrebi dacă nu v'am uitat. întrebarea îşi are, în adevăr, rostul ei. Toate lucrurile delà noi au rămas departe şi nu mă mai preocupă deloc. De abia mai văd casa voastră, parohială, cum spui tu în glumă, printre arbori.

E adevărat că sunt încă sub impresia vizitei făcute Maestrului. Era partea cea mai importantă a acestei călătorii. Cât am aşteptat să ajung în acest oraş înflorit de o veşnică primăvară ! Furnicarul lumii m'a désorien­tât în prima zi. M'am odihnit, pregătindu-mă de întâlnire.

Iţi aduci aminte de chipul lui, aşa cum e în foto­grafia de pe biroul meu?... Faţa rotundă, osoasă, cu musteţele mici, albe. Părul îi încunună de jur împrejur capul chel. Mi-a trebuit curaj până am îndrăznit să sun la poartă. Cum mă va primi omul acesta, cele­britatea mondială, din cărţile căruia şi-au făcut educaţia literară generaţii întregi de oameni?

Mi-a deschis o fetiţă cu sorţ alb şi cu un zâmbet minunat.

— Rş vrea să vorbesc cu Maestrul. Trebue să îie obişnuită cu asemenea vizite, căci

m'a poîtit direct în birou. — Domnul vine imediat, acum face lecţia de gra­

matică cu nepoata Domnialui şi asta nu o întrerupe pentru nimic în lume.

8 L A L U J 497

Biroul lui « o vastă bibliotecă. De jur împrejur, până în tavan, sunt rafturi înalte de cărţi: Două fotolii, o masă masivă, pe care este portretul unei delicioase fetiţe blonde, cu păr buclat. Intr'un colţ al camerei, o statuie de bronz, în mărime naturală.

M'am apropiat de ea sfios. E ceva mai mare c a mine, umerii largi, capul puţin aplecat pe spate... Pri­veşte departe. In mâna stângă ţine o carte, iar mâna •dreaptă e îndoită, într'un început de gest. Se pregăteşte s ă vorbească.

I-am dat târcoale. In casă era o atmosferă de in­terior liniştit şi serios. Mă gândiam tocmai c ă m'aş fi mulţumit şi cu atâta, ştiind că aci a scris cărţile cari au ocolit lumea, când a intrat el.

Maestrul acum e foarte bătrân, îndoit de spate, c a toţi bătrânii cu cari aci, sunt pline parcurile, totuş cât farmec în voce.

— Poftim şi ocupă loc. Trage fotoliul mai aproape. Aşa, ne simţim mai familiar. Mă scuzi c ă te-am făcut s ă mă aştepţi, dar nepoată mea avea de cules toate substantivele de pe o pagină din cartea de cetire. Ce muncă! M'am îngrozit câte substantive am găsit. Sper că nici o pagină de a mea nu a fost folosită pentru a chinui astfel copilaşii. Pe vremea aceasta ei mai bu­curos se duc în parc să-şi lanseze vaporaşele pe apă. Plicticoasă afacerea asta cu substantivele!

Eram în faţa lui, ascultam fiecare cuvânt. Yorbia numai pentru mine şi mă gândeam:

— Oare putem fi capabili de toată veneraţia ca^e se cuvine unor asemenea oameni?

I-am spus cât îi datorăm noi, i-am descris zilele şi nopţile, petrecute aplecaţi peste cărţile sale.

Pe măsură ce vorbiam însă se întrista, m'am oprit desamăgit. Ce a v e a ? L-am supărat cu ceva fără să ştiu? Hm abuzat de răbdarea s a ?

Aşteptam cu emoţie să mă lămurească. N'a spus însă nimic câteva clipe. Din buzunarul redingotei a

scos o batistă mare, albă, cu care şi-a şters nervos faţa şi ochii. Mâinile-i tremurau.

Era nervos, acum eram sigur câ-1 supărasem. — Dta ai venit aci să vezi omul, dupăce ai cuno­

scut opera. Ar trebui să mă bucur. Rm impresia însă c ă te înşeli, îţi spun acestea cu amărăciune, dar în timpul din urmă m'a preocupat mult problema aceasta. Poate a adus-o bătrâneţea, acum o văd mai bine, dar am simţit-o totdeauna. Pot spune că îără să ştiu a fost motivul meu veşnic de nemulţumire. Dar să mă expl ic

Ri îost vreodată într'o cramă toamna, când se coc strugurii ca să se îacă din ei must, apoi vin. Ri beut vinul? Când l-ai beut, te-ai gândit vreodată la cojile de struguri staîidite, cari au îost aruncate undeva?

Bătrânul se opri. Eram mirat. — Vei spune poate că totuş e înteresant. Că e c a

un vas, care odinioară a conţinut arome mirositoare. Poate, curiozitatea însă nu-i prin nimic răsplătită. E gol. Vrei să vezi? Ascultă...

Şi Maestrul s'a indicat şi mergând lângă statuie a ciocănit-o cu degetele lui osoase în dreptul inimii. Bronzul gol suna strident.

— Auzi? Sună a gol. Vezi ce devenim toţi? O sta­tuie. Ce rămâne de pe urma unui sentiment, de pe urma unui gând mare, în noi, dupăce l-am exprimat? De ce clipa de creaţie nu se poate eterniza şi dupăce am îost asemenea zeilor, trebue să cădem în ţărână?

Priviam pe Maestru lângă statuia sa. Printre per­dele soarele arunca o şuviţă de raze care îi patina pe chelie. Bronzul era luminos şi el, cele două cranii îm­prumutaseră amândouă culoarea galbenă a luminii. De abia acum am observat că statuia purta înapoi, la re­dingotă, doi nasturi, ca şi Maestrul.

îmi venia să râd. Bătrânul îşi lăsă obosit mâna dreaptă pe braţuL

celuilalt. Era un biet om obosit. — Realitatea curge, izvorul seacă, din apele mării

nu poţi deosebi propriile tale ape... Tu, tu,... nu eşti nimic.

M'am sculat să plec. Maestrul nu mă vedea, nu mai spunea nimic. Mi s'a făcut frică. Nu ştiu ce am bâlbâit ieşind, nu ştiu dacă mi-a răspuns ceva.

Hfară, pe stradă, am văzut oameni: bărbaţi, femei, haine colorate, sgomot, sgomot mult. Nici nu-mi venia să cred. Simţiam o nevoie nebună de a mă cufunda în mulţime.

Pe bulevarde ceaţa nu putea opri circulaţia. — Bucurie de a trăi! Mă reîntoarcem între oameni. Toată noaptea am

dansat într'un bar. Hsta aveam să-ţi spun despre ciudata mea vizită

la o statuie.

O. F. Popa

Vestea bună

de Giovanni Pascoli

I

In orient

1. E veghe 'n munţi In munţii din Iudeia câţiva păstori stau strajă veghetoare. Din focuri mai svâcneşte rar scânteia.

Stau alţii la morminte, la izvoare ce murmură pe-aproăpe. Luna plină pe frunţile lor bate sclipitoare.

In suflet simt o oboseală lină cum stau aşa privind la cer, şi cum simt turma-ălături rumegând senină.

fii turmei suflet poposeşte oricum din noapte până'n zori, dar sufletele pribege de păstori sunt tot la drum.

Păstorii rătăcesc ca nişte stele: stau cu miţoase traiste'n spinare, au cârjile alături ori nuele,

incinşi la brâu, în mâni ţin firişoare de-isop. Şi unii, cum le e în fire, agale cântă cu privirea 'n zare;

Iar cântul lor, sub cerul în sclipire, la poala lumii, e un plâns sfios şi mic de golaşei ce în neştire

căzu din marele său chiparos.

Maâth cânta: — O, tu ce niciodată nu laşi din mână cârja, Doamne' Nalt, ce plăsmuii muta boltă înstelată,

o Doamne, ce vieaţa din înalt ne-o svârli precum din praştia-ţi fecundă o piatră svârli în marea de asfalt;

vieaţa-i piatră care nu s'afundă în Moarta Mare: lucru greu, pluteşte şi merge, merge cum o duce o undă.

Noi suntem, Doamne, turma ce porneşte şi merge, merge, şi nu-i ştim de urmă şi când la puţul cel regesc soseşte.

Addi cântă: — Doar tu trăieşti, o turmă! c ă niciodată nu zăreşti în cale cum te pândeşte Moartea şi te curmă.

Văd astrul rătăcit ce se prăvale. Şi astrul moare. 'N suflet zâmbitoare, sub rouă rumegi înainte agale.

Neştiutorul, turmă, doar, nu moare! Prăpastia tu n'o simţi lângă dinte, o, turmă, şi senină smulgi o floare

de lotus printre pietre de morminte.

Ş' un cântec: PHCE P E PAMANT se 'ntinse atunci pe ceruri. Focurile inviară şi jarul stins înviorat s'aprinse

suflat de-o mută aripă fugară; un suflu năvăli din cer spre fire, ca de canaturi ce se descuiară.

Sus nourii păreau, stând, dalbe fire de crin pe Betlehem, colo 'nainte. Păstorii râvnici, gata de pornire,

privind uimiţi din munţi, delà morminte, aud un glas de leagăn, şi tresaltă cei care stau aproape de sorginte

ce 'n vuete de guri de fluvii saltă. Căci intre ei un inger apăruse cu braţele întinse 'n chip de'naltă

şi albă cruce: — Pace vouă! — spuse — la voi coboară Domnul! — şi fiorul aprins în piept de vestitor îi duse

să vadă pe Cel Nalt, Nemuritorul, Cel care totuşi ca plăpândul miel e, pe Domnul viu în Sine-şi, pe Păstorul

stăpân al turmei de tăcute stele.

Porniră. Betlehèm sub osanale cereşti şi 'n veci de înfloriri îndemn, dormea. Şi-un staul au văzut în cale.

Un înger le făcu cu mâna semn acolo. Şi un plânset mic gemea din negrul umilul bordei de lemn:

un plâns de fiu de om dar ce părea scâncit de miel. Zăcea plăpând în fânul din iesle. Mama, o străină sta

pe paie, 'ntâiului ei prunc dând sânul. Şi n'avea două scânduri cel puţin, că: — Hanul este plin — i-a spus stăpânul.

în staulul sărac zâmbeşte-alin prin lacrimi pruncului ce-1 încălzeşte cu suflul lor un bou şi un asin.

— Cătăm pe Cel ce-i viu! — Maâth grăieşte. Ea spune c'o'ndoială 'n pieptul său: — Doar prin ăst suflu fiul meu trăieşte. —

— P'acela ce nu moare... — Fiul meu — rosti şi plânse pe plăpândul miel, — pe cruce va muri. — Pe Dumnezeu... —

Şi tot pământul întări: E EL.

In Occident

De fluviul cu veşnicu-i murmur brăzdată, şi cum stă pe şapte munţi, lucind de marmură sub cer azur,

măreaţă Roma doarme. 'N patru frunţi de arcuri bate luna şi sonor loveşte Tibrul spumegos în punţi.

In noapte, sus, de aur lucitor sclipeşte Capitolul; dar funeste sunt umbrele pe Via Sacra 'n For.

Lumină 'n umbră: focul zeiei Veste luceşte. Dorm în templul ei Vestale învăluite 'n ale lor preteste.

Era în noaptea după Saturnale. In temple, prin firide şi pe tronuri stau mute zeităţi şi imortale.

In jurul zeiei Mame, zac în somnuri adânci cu leii, coribanţi ce 'n vis mai simt în creieri sunete şi svonuri.

In faţa zeiei e un om ucis. Aşteaptă templul Ianus care apare cu frântele încuietori, deschis,

acvilele ce pradă 'n depărtare.

Cursese 'n Roma sângele puhoi. E după Luzi. In visuri de matrone apar acum gladiatorii goi.

Coroana celui ce 'n triclin în somn e,, din cap căzându-i i se îmbibase în sângele ce-a curs din mirmilone.

Dormeau pe oasele umane roase, sătule, fiarele 'n amfiteatre, tot sclavul într'un lucru se schimbase.

Trecuse scurta libertate, 'N atrii sta ostiaru 'n lanţurile sale: duh slab de câine ce-i sortit să latre.

Era în noaptea după Saturnale. Visa tot sclavul în târzia seară, un vânturat de aripe în vale,

un cârd de lebede la el în ţară... pe îluviu... Ba nu! pe Eschilin sunt corbii ce în negri nouri sbiară,

Ţesea şi desţesea al său destin: visa pe mama... — un crainic... da s'apuce în braţe pe copilul lui, blajin,

dar braţele simţea infipte 'n cruce.

Dormea Cetatea. — Un om din ţara getă veghea. Un luptător ce-abea sosise: piciorul alb al lui părea de cretă.

O cange din arenă îl tărâse şi 'n spoliarul scârnav cineva în gât apoi o venă îi deschise.

Era tăcere adâncă. Horcăia. Căderea roşei picături şi rare, atât din multul sgomot dăinuia.

E totuşi plină d'oameni groapa 'n care zăcea. In ochi, ca printr'un văl, îi trece acel morman de leşuri şi-i dispare.

Se simte singur. Omul care rece 1'atinge acum, atât e de departe încât cu astrul cerului se'ntrece.

Departe e ca Istrul ce desparte ogorul lui, ca boii ce se lasă alene jos şi rumegă deoparte,

ca fii lui mărunţi, culcaţi acasă în leagănul nomad, strânşi împreună, şi carul lui cel ce-i era şi casă,

oprit şi negru 'n câmp bătut de lună.

Şi alb, sosi în sfânta noapte azură, un înger de prin zările Iudeiei ca să vestească Pacea; şi 'n subUră

nu s'auzi. Vesti în templul Rheiei, şi nu mişcă deloc nici omu — acesta de sânge plin culcat in faţa zeiei.

Un foc văzu şi spuse: Pace! Vesta ardea; vestalele nepăsătoare stau strajă 'nvăluite în pretesta.

Zări deschis un templu, şi 'n intrare şopti iar PHCE: l'auzi doar vântul trecând vuind, ducând războiu la mare.

Şi îngerul trecu purtând cuvântul blajin prin triviile mute: Pi\CE.. . şi PACE, PflCE peste tot pământul!

Gemea un get... Intră şi zise: PflCE! Şi 'n marea urbe a celor neînvinşi, el auzi şi 'nchise ochii 'n pace.

El singur... dar o spuse altor stinşi iar ei de prin morminte — altor morminte şi n'au aflat nepăsătorii inşi

ce aîlarăţi, Catacombe, înainte!

tn româneşte de Giuseppe Cifarelli

Cuvinte pentru plastica regională

In viaţa de stat tendinţele politice centrifuge au fost totdeauna preludiul desagregărilor. Orice veleitate de manifestare autonomistă a unei regiuni sau creiare de formule politice în scopul de a promova interese — lot politice — proprii, sapă sistematic şi rapid o temelie oricât de închegată. Sub acest aspect regionalismul e ne­fast. Zic sub acest aspect, fiindcă regionalismul exi­stând în manifestări complexe, politicul nu-i decât o fa­ţetă a lui, care oricât ar domina azi, ca extindere nu poate depăşi limitele unui mărunt indice al pulsaţiilor vieţii sociale în stat.

Dar dacă sub acest aspect rezultatele „regionalismu­lui" sunt direct dezastruoase, sub celelalte: cultural, artis­tic, etc. o viaţă proprie unei regiuni cu tendinţe continue de împintenarea şi stimularea forţelor, latente, specifice ei, nu face decât să crească bogăţii, mai ales într'un stat fără tiparele şi galeriile unui trecut consolidat.

Căci trebue să recunoaştem odată în plus : Nu avem un trecut — acel „balast" — care să ne tempereze porni­rile spre o culturalizare cu orice preţ şi prea puţin fră­mântată. Ritmul accelerat de asalt la baionetă nu e propriu unei astfel de campanii, dupăcum nu e propriu şi nu-i îngăduit să-şi asume direcţia spiritualităţii o mână de oameni cu o poziţie numai administrativ mai cen­trală decât alta.

Cultura totalitară naţională e rezultatul unui efort colectiv, un amalgam în care specificul etnic local trebue să-şi dea întreaga lui măsură, domol, printr'o serioasă şi îndelungată cenzură. Atâta timp, dar, cât acel centru dirijează mai puţin decât impune, ar fi absurd să se vorbiască de o „cultură naţională". E a trebue să ferece în temeliile-i viitoare ansamblul armonizat al întregului efort naţional. Or, acest lucru pretinde o altă înţelegere centrală decât cea de azi, o revizuire radicală de me­tode şi mai ales concepţii.

Că mentalitatea privind aceste probleme e greşită nu e o constatare recentă. Divertismentele însă sunt prea numeroase ca problema să poată rămâne pe pri-

a L A J U L 5 0 7

mul plan şi în atenţia „oficialităţii*. Kr ii înteresant şi preţios de urmărit această continuă frământare regio­nală împotriva acelui spirit nimicitor de valori locale. Ca să nu ne extindem amintim pe teren literar-cultural, grupările din diîerite oraşe ardelene şi recentul lor efort pentru o editură a lor, înţelegătoare a problemelor ce se pun aici.

Mişcarea aceasta de desţelenirea scrisului e sufi­cient pusă pe drum, spre deosebire de cea plastică, unde totul s'a mărginit la o reţinere manifestă delà „Salonul oficial", Salonul de toamnă" etc. Aici suntem încă în faza espectativei infructuoase. Cauza? Scrisul e mai accesibil, forţele se recunosc mai rapid prin însăşi na­tura comunicativă a lui. Plastica dimpotrivă, e sortitâT unor prea restrânse posibilităţi de contac cu socialul.

Dar alte motive au forţat plastica la renunţarea actuală. Modalităţile ei de manifestare ca muzee, pri-nacoteci, expoziţii desveliri etc. unele au căzut în de­suetudine, altele s'au devalorizat, datorită hiperzelului tendenţios şi strein ei.

Lipsa de interes manifestată azi muzeelor de către artişti e datorită, universal, unor concepţii cărora le putem bănui o origine prea puţin înclinată spre munca sistematică, prea obositoare şi — cred ei — înceată rit­mului accelerat de azi. Ele, depozitare ale unor forme şi concepţii perimate, nu mai pot prezenta interes pentru elanul artistic modern.

Evident concepţia e fundamental greşită. Şi dacă speculaţiilor mintale le-ar prevala munca creiatoare, realizările — singurele cari contează — ar fi altele decât multe din aberaţiile unui trecut prea apropriat.

La noi problema prezintă şi un alt aspect. încercaţi a pătrunde în pinacoteca Cioîlec spre pildă. Cred c ă şi acum străjue anunţul unor imaginare reparări.

Expoziţiile, mijloc nu prea vechiu, s'au devalorizat cum se devalorizează o decoraţie. Ele nu mai pot fi un popas în evoluţie, o antenă aruncată în extrinsec fiindcă de mult nu mai pornesc în acest scop şi nici nu sunt primite ca atare. Comercialul le domină fie pornit din snobism, fie din nevoile pecuniare ale expo-

zantului. Şi apoi, uneori, mai există şi primejdioasa concepţie că ele ar avea darul ungerii de artist. Mă gândesc la Bogdan, Ladea, Demian, Ciupe şi alţii, cari de mult şi-au strâns priponii unor astfel de corturi şi cine ştie dacă în tot binele nu e şi un sâmbure de amărăciune.

S'a încercat atunci expoziţia colectivă, un început de salon ardelean. Aceiaşi Bogdan Ladea, Demian Ciupe etc., ca un prim gest împotriva Bucureştilor co­tropitor şi arbitrar, îi dau fiinţă într'o primă expoziţie. Greutăţi incomparabil de mari: autorităţile, publicul,, expozanţii. Tendinţa de devalorizare însă n'a întârziat. In anul următor în locul lui, o serie de expoziţii colec­tive — mici „bisericuţe" — artişti prematuri în posturi de inovatori.

Desvelirile şi inaugurările cu comitetele lor de re­prezentanţi ai diferitelor corporaţii şi reuniuni sunt prea cunoscute.

Dacă apatia plastică de azi; până la un loc, se poate explica, e foarte greu a o admite. Simte oricine pulsaţiile unui elan zăbrelit. Şi dacă azi Ardealul are 6 mişcare literară a lui, o analoagă eflorescentă în dome­niul plastic nu-i îngăduit să mai întârzie. Dacă până aici procesul de regăsirea postulatelor plastice ardelene a urmat pas de pas aceleaşi eforturi literare, e firesc ca rezultatul să fie acelaş.

Mă gândesc la închegarea câtorva nuclee (Cluj, Timişoara, Braşov, etc.) din cari apoi să se cristalizeze an „Gând Românesc" curat, de înalt nivel, ridicat pe culoare şi piatră. Salonul ardelean n'ar îi o imposibi­litate şi nici un scop. Expoziţii la invitaţia şi sub egida acestui for, în toate centrele ardelene (şi dacă e nevoie tn capitală) ar înlătura multe din neajunsurile amintite şi mai multe din cele neamintite în rândurile de faţă.

Cunosc atmosfera plastică ardeleană. Ştiu multe din nemulţumirile artiştilor locali şi tocmai cunoscân-du-le mi-am permis propunerile de mai sus.

Ele nu sunt numai ale mele. Virgil Fulicea

Graniţa de vest

c) Datele statistice ale recesămintelor ungureşti.

Maghiaromania sau tendinţa de a desnaţionaliza cu ori­ce preţ, şi de a da Ungariei un caracter de stat omogen sub raport etnic, a produs cunoscutele procedee de falsificare ale datelor statistice. Recesămintele făcute de către Curtea din Viena până la 1869 — în ce privesc naţionalităţile — dau in o mare măsură cifra lor exactă. După această dată recensă­mintele pentru Ungaria fiind făcute de către guvernele un­gureşti, organele executive au căutat să treacă sub denumirea de „Unguri" pe toţi cetăţenii, cari declarau că vorbesc limba ungurească, indiferent de naţionalitatea lor *).

Recensorii unguri întrebau populaţia, nu care e „limba maternă" a individului ci „limba vorbita de preferinţă". La prelucarea statisticei apoi, limba vorbită de preferinţă era în­locuită şi trecută în rubrica limba maternă, aşa că oficiul statistic ungar, încerca să arate că recensămintele sunt făcute având la bază criteriul limbei materne, şi deci prezintă toată garanţia de obiectivitate. Falsificarea datelor referitoare la naţionalităţi o vădeşte clar, compararea lor cu cele din ru­brica confesiunilor.

Iâszi O. la 1912 alcătueşte următorul tablou al sporului de populaţie ungurească, între anii 1840—1900 *).

Delà anul 1850 până la 1869 Ungurii au sporit cu 5.200 „ „ 1869 „ 1880 „ „ 302.000

„ 1880 „ 1890 „ „ 294.000 „ 1890 „ 1900 „ „ 437.000

V Dr. Râth Z. Magyarorsăg statisztikâja. Budapest 1899 pg. 2 1 5 - 2 1 6 . Bokor G- A magyar hivatalos statisztika fejlôdése és szervezete.

Budapest 1896 pg. 148. «) Iâszi O. op. cit. pg. 3 7 8 - 3 7 9 .

Deci în intervalul delà 1850, până la 1869, — când re­censămintele erau făcute de către curtea din Viena — ele­mentul unguresc abia a sporit cu 52.000, pe atunci între 1890—1900 — când conscrierea populaţiei a fost făcută d e către statul maghiar — elementul unguresc a sporit cu 437.000 suflete.

Datele statistice din veacul XVIII, şi întâia jumătate a celui următor arată într'adevăr că statul unguresc era un mozaic de neamuri, dintre cari Ungurii erau puţini la număr în raport cu celelalte naţionalităţi.

Adam Kollâr scrie la 1763, vorbind despre naţionalităţi: „Cea mai mică parte a Ungariei este aceia pe care o locuesc numai cei cari vorbesc ungureşte, şi e teamă că şi limba un­gurească se nimiceşte ca odinioară cea a Cumanilor" *)•

Mathias Bel la 1779 arată întinderea elementului româ­nesc, până departe peste frontiera actuală în judeţele: Bereg, Ugocsa, Békés, Bihor, Banatul Jugoslav apoi în Croaţia şi Slavonia 2 ) .

Karl Gottlib V. Windisch, la 1780, vorbind despre popu­laţia judeţului Ugocia arată, că e alcătuită din Unguri, Ruteni şi Români. Românii se găseau şi în judeţul Szabolcs, şi r e ­giunea de câmpie a judeţului Bihor, în plasele; Sârrét şi É r -melék, ale căror comune au rămas azi în bună parte peste frontieră în Ungaria, apoi în judeţele Békés şi Csanâd 3).

l ) Iâszi O. op. cil. pg. 374. Hunfaly P. Magyarorszâg etongrâphiâja. Budapest. 1876 pg. 415.

*) Mathâis Bel: Compendium Hungarie Geographicum... notitiae Hun-gariae novae- historico geographice, IV. Posonii et Cassoviae 1779. pg214 jud. Bereg „Incolunt provincîam in regione, campesti Hungari... in tracta vero montosa Rutheni, et quidam Valachi, utrïque graeci ritus" pg. 311 jud. Ugocia... „Sunt et Valachorum aliqui"... pg. 281 jud. Békés „Incolae Hungari, maximam partem hac regione resederunt. Valachi et Rasciani pauciores sunt* pg. 284 jnd. Bihor >Incolae, qui regionem campestrem insederunt Hungari sunt... Montes et silvas Valachi tenentur..." pg. 259,260, 265, 313. jud. Maramureş „Ocupant comitatem Hungari, Rutheni, Valachi culţi ad eo: ut senatibus etiam adhibeantur" pg. 21. Croaţia şi Slavonia... „a Serbis seu Rascianis, Croatis, atque Valachis, et paucis Germanorum .ac Hunga-rum colonis inhabitantur".

V K. Gottlib V. Windisch: Géographie des Kônigreichs Ungaro. Presburg 1780 vol. II. pg. 137, 143 Ugocia „Es giebt auch einige Wala-

Populaţia Banatului e arătată de acest autor, ca fiind formată în majoritate din elementul românesc i).

Korabinsky în lexiconul geografic al Ungariei, apărut la 1786, dă următoarele localităţi populate cu Români, şi rămase azi peste frontieră apuseană: Nyiradony (Szabolcs) sat ro­mânesc* Almâsch (Bereg) „două sate româneşti", Batonya (Cenad) „sat illiro-românesc", Darvas (Bihor) „sat românesc" Nagy-Kâllô (Szabolcs) „târg locuit de Unguri, Români şi Ru­teni" Méhkerék (Bihor) „sat românesc", Sarand (Bihor) „sat românesc" Tiszakeszi (Borsod) „sat românesc" Wekerd (Bihor) „sat românesc", Peterd (Bihor) „sat românesc" 2 ) .

Schwandtner la 1787 spune că în Ungaria, Dalmaţia, Croaţia şi Slavonia — afară de oraşele libere regeşti — se aflau 11408 târguri şi sate. Ungurii populau 3668 localităţi, Slavii, Croaţii şi Ilirii 5789, Germanii şi Românii 1024 lo­calităţi 3 ) .

Tot acest autor la 1798, dupăce demonstrează caracterul german al oraşelor din Ungaria, se miră că Ungurii şi-au putut păstra limba în decursul veacurilor, deoarece oraşele sunt germane, iar Ungurii sunt un popor de sate, care nu bucuros se aşează la oraşe.

Elementul românesc forma" în judeţul Ugocia, la înce­putul veacului XIX, o parte însemnată din totalul populaţiei *) .

chen unter ihren.. pg. 148 Szabolcs „Die Einvohner derselben sind Grôs-tentheils Ungaro una einigen oerten auch Russen und Walachen" pg. 184, 188, 199 jud. Békés „Das volk welches diese Gespanschaft bevohnt, bes-teht aus Ungarn bômischen Slaven, und einigen Walachen" pg. 213 jud. Csanâd „Die Einvohner derselben sind Ungara, Raitzen und Walachen*.

») K. Gottlib V Windisch op. cit. pg. 221. ,Die Einvohner des Te-meschvarer Banates sind Walachen, Raitzen, Bulgaren, Zigeuner, Deutche italiănlche und franzôsiche ansiedler, nebst einigen Ungarn, und Iuden welche zusamen ein auzal fon ungăfehr fûnfmal hundert tausend zeelen betragen, und bis ziebenhundert oerter bevohnern".

' ) I. M. Korabinsky: Geographisch-historisches und producten Le­xicon von Ungarn. Presburg. 1786 pg. 4, 8, 38, 108, 274, 297, 643, 772, 823, 535.

*) Hanfalvy P. Magyarorszâg ethnogrâphiâja. Budapest 1876 pg. 415. *) Szirmagy A. Notitio politico historico... Comitatus Ugochiensis.

Pestini. 1805 pg. 8. „Hodie Hungari potissimum, post hos Rusi et Walachi regione potiuntur... Walachos ad Nagy Târna et Kis Târna, Bocsko, Sză-razpatak, Komlos, Batarcs, Turcs, Nagy et Kis Gérez partium Dragfiorum majores origine Valachi, partium Waywodae et Principes Transilvanîae cum his partibus imperitarent deduxerunt".

Ludovic Nagy la 1827, în studiu, lui; Notitiae politico-geographico statisticae incliti regni Hungariae", arată un în­semnat procent de populaţie românească în judeţele: Bereg, Békés, Ugocia, Banat, Croaţia şi Slavonia

I. V. Csâplovics la 1829, arată elementul românesc ca formând majoritatea populaţiei în 4 comitate; Arad, Torontal, Caras şi Timiş, iar majoritate relativă în judeţele: Bihor, Sătmar, Maramureş, Ugocia, Szabolcs, Csanâd şi Békés 2 ) .

Elementul unguresc, sub forma unui bloc compact stă­pânea abia câteva judeţe aşezate în centrul câmpiei Tisei, în restul ţării era resfirat printre celealalte naţionalităţi 3 ) .

Magda P. la 1834 vorbind despre populaţia Ungariei din diferitele regiuni, dă următoarea repartiţie pe localităţi şi ju­deţe: In Maramureş „cea mai mare parte a populaţiei o for­mează Rutenii în 88 localităţi, Românii 58 localităţi, Ungurii numai în 5 localităţi, apoi puţini Germani în 9 localităţi" 2 ) .

Populaţia judeţului Ugocia e formată din Unguri, cari alcătuesc f din totalul populaţiei, ceilalţi sunt parte Ruteni

M Nagy L. op. cit. pg. 70, 73, 395, vol. II, pg. 10, 115 în comitatul Vas notează localitatea „Olâh Cziklin".

s ) I. V. Csâplovics. Gemălde von Ungarn-Pest 1829 vol. 1. pag 204-205 ,Valachen,,Valachi, Olahok, Rumunyi: môgen fast ûber eine milion stark seine Nirgends rein. Aber iiberviegend in 4 comitaten; Arad, Torontal, Krasso, Temes, Vinderthal in 7 comitaten: Bihor, Szatmâr, Marmaros, Ugocsa, Szabolcs, Csanâd, Békes.

s j Idem pg. 204 - 205. Die Magyaren sind in keinem der 52 comitate rein, und ungemicht;

nur in den Distrikten der Kumaner, Jasiger und haiduken theileu sie sich mit keinem andern volke. Das Csongrader Comitat ist das reinst-ungriche. Auch sind in 12 Comitaten keine Magyaren ortchaften, nemlich in Tren-ehin, Arva, Liptô, Zolyom, Thurocz, Zips, Sâros, Krassô, Posega, Agram, Varadin, Kreuz.

Da gegen sind sie in 40 Comitaten ferbreitet und zvar in 23 for-herchend (nemlich in betreff der zahl der Vonorthe, dem einen andern Schtiissel haben wir nichti Pesth, Presburg, Neograd, Komârom, Stulvei-senburg, Borsod, Torna, Szabolcs, Bihar, Békés, Şopron, Raâb, Toina, Siimegh, Veszprém, Heves, Szathmăr, Csorgrâd, Baranya, Szala, Vas, Csanâd, Esztergom.

Minorităt ist in 17, als Nytra, Bars, Hont, Gômor, Zemplén, Bâcs, Abanj, Ungh, Beregh, Arad, Moson, Marmaros, Ugocsa, Verucze, Syrmien-Temes, Torontal*.

S L A L U J 513

în 41 localităţi, parte Români în 7 localităţi, Ungurii în 33 localităţi

In judeţul Sătmar populaţia e repartizată pe localităţi în modul următor „Ungurii locuesc în 141 localităţi, Valachii în 124, Germanii în 19, Rutenii în 19, Slovacii în 3, Rutenii în 1, şi Armenii în l" 2 ) .

Locuitorii judeţului Szabolcs sunt aproape toţi „Unguri „numai în 9 localităţi locuesc Ruteni, în 5 Valachi, în 6 Ger­mani, în 15 Slovaci de origine din Boemia" *).

Populaţia judeţului Bihor e repartizată pe localităţi în modul următor: Românii populează 237 localităţi, Ungurii 134 localităţi, Rutenii numai 2 localităţi"

In judeţul Békés „Ungurii locuesc în 15 localităţi, Slo­vacii în 5, Românii în 3, şi Germanii în 2 localităţi" 5 ) .

Populaţia judeţului Cenad e repartizată pe localităţi în modul următor : „Ungurii în 6 localităţi, Românii în 4, şi Slo­vacii în \1" °).

Localităţile populate cu Unguri în judeţul Arad erau 11, cele cu Români 169, cu Germani 8, şi cu Sârbi 1 ') .

Locuitorii judeţului Caras sunt în cea mai mare parte Români, cu mult mai puţini Sârbi şi Germani, şi mai puţini Unguri, cu toţii risipiţi în 17 localităţi

Populaţia judeţului Timiş e alcătuită din „Români, Sârbi, Bulgari în \ o localitate, Germani în 18, Francezi, Italieni, Unguri risipiţi ici colo" 9 ) .

Judeţul Torontal are populaţia alcătuită din „Sârbi şi Români, Germani cari locuesc în 8 localităţi şi Francezi cari locuesc în 7, localităţi... Slovacii locuesc în 9 localităţi, Bul­gării în 2, ş\ Ungurii sunt împrăştiaţi sub forma de cultiva­tori de tutun" ">L

*) Magda Păi: Neuste Statisticii — Geographiche besreibung des Kônigreichs Ungara, Croatien, Slavonien und der ungarischen Militar-Orenze. Leipzig 1834 pg. 396.

V Idem op. cit. pg. 399. *) Idem op. cit. pg. 404. *) Idem op. cit. pg. 409. *) Idem op. cit. pg. 415* *) Idem op. cit pg. 421. ' ) Idem op. cit. pg. 430. 8 ) Idem op. cit. pg. 434. *) Idem op. cit. pg. 440. *°) Idem op. cit. pg. 443.

Populaţia de pe teritoriul regimentului „Româno-illirie" (sudul Banatului) e alcătuită din „Români şi Slavi" iar cea de pe teritoriul regimentului „Germano-banatic (sud-vestul Ba­natului şi ţinutul de dincolo de Dunăre) din „Slavi, Români, Croaţi, Germani şi Unguri" i).

Vorbind despre totalul populaţiei din Ungaria, (fără de Transilvania), autorul dă următoarea repartiţie „Cea mai mare parte a Ungurilor locuesc în câmpie în 40 judeţe şi anume: curaţi şi neamestecaţi în puţine, predomină (numărul lor) în 23 comitate, ca minoritate sunt în 17 comitate" ') .

Despre Români spune, „Valachii sunt în majoritate în 4 judeţe, ca minoritate în 7, anume: în Banat şi Arad, Cenad, Bihor, Szabolcs, Sătmar, Ugocia şi Maramureş" 3 ) .

W. Strieker la 1847, repartizează populaţia Ungariei (afară de Ardeal), pe naţionalităţi în modul următor 4 ) .

Statistica lui Fényes E. delà 1839, repartizează populaţia din judeţele delà apusul ţării în modul următor :

') Idem op. cit. pg. 495, 500. •) Idem op. cit pg. 46—47. s ) Idem op. cit. pg. 50. „Diese Âlter-Rômer sind in grosser Zahl ais

Mehrheit in 4, ais Minderzahl in comitaten, nămlich in Banat und der Arader, Biharer, Szaboltser, Szathmarer, Ugotseher und îlaramaroscher Gespanchaften".

*) Dr. W. Strieker. Ungarn und Siebenburgen. Frankfurt am Meta 1847, pg. 4 5 - 4 6 .

Slovaci . Croaţi . Sârbi . Germani Români Erei .

Unguri Slavi

4.281.000 4.010.000 2.200.000

Ţigani Greci Armeni

660.000 730.000 986.000 930.000 250.000

30.000 10.000 2.500

s « s o o

!5

Judeţul

Ung

uri

Rom

âni

Ger

man

i

Slov

aci

Sârb

i xs o ca o

Rut

eni

Mun

te­

negr

eni

Evr

ei

Gre

ci

1

că M "3 03

1 Békés 93644 9707 3000 35202 290 2 Bihor 257901 151887 1811 3765 — — 3 Cenad 43443 17692 — 5332 — — — — 1269 — — 4 Maramureş 7151 48929 6650 — . . . 84081 — 7650 — — 5 Satu-Mare 127449 68343 14975 3 0 0 — — 4364 — 6443 — — 6 Timiş 4560 183628 67847 2954 18320 1698 _ 2830 1598 — 3000 7 Torontal 43332 56738 75864 3200 113860 — — 6000» 2252 — • 9000 8 UgVcia 17978 5206 3 0 0 — — — 16552 1419 — — 9 Caras 400 186703 12059 8804 5 0 0 — — — 179 — —

10 Arat 32040 161790 17087 1500 5650 — — 1549 — Beferitor la populaţia judeţului Szabolcs, autorul con­

stată ca deşi ungurească a fost odinioară alcătuită din ele­mente V— pe lângă Unguri — rutene şi române, desnaţiona-lizate ca totul la această dată *).

Diţionarul geografic editat de Fényes E. şi apărut la 1851, îriiră următoarele localităţi, rămase azi în Ungaria şi populateua această dată cu element românesc, fie în între­gime, fii amestecat cu alte naţionalităţi ori maghiarizat; Csenger-lagos (Sătmar) sat românese-unguresc2), Batonya (Cenad) at românesc-unguresc-sârbesc3), Bedô (Bihor) sat unguresc lu „locuitori de origine română" *), Darvas (Bihor) „sat ungiiesc-românesc" % Gyula (Cenad) târg „unguresc-german-roiânesc". Târgul se împarte în 2 părţi, cea germană şi cea maaiară, iar aceasta din urmă încă se împarte în trei părţi Jfirgul unguresc, târgul nou şi târgul românesc* 9 Kétegyhâza (Bèkés) „sat românese-unguresc şi gerrrian* ' ) , Kakad (Biht), populaţia gr. catolică „mai vorbeşte puţin ro­mâneşte şi jmba ruteană" 8 ) .

*) Francii. » l ) FényeàE Magyarorszâgnak mo3tani âlapota. Pest. 1839. pg. 8, 50

183, 266, 337, 31, 412, 427, 452, 214. jud. Szabolcs are un număr de 33.523 gr. catolici. .Alprôg katholikusok in nagyobb részt tiszta magyorok, oro-szok és olăhokteihar vârmegye szomszédsâgâban néhâoy helyeken) iş volnanak jigyaadc tnivel ezek a magyar nyelvet jobbao beszélik mint a jnagukét: ;éz okpl Oket a magyarokhoz şzâmitottuk".

») Fényes ţ. Jttagyaraszâg geogrâphiai szotăra Pest. 1851. Vol. I—IV 67, ' ) Q. cit pg. 101. *) Op. cit. pg. 107.

' ) Op. cltig. 243. e ) Op. cit. pg, 79. ' ) Op. cit. g. 216. •) Op. cit. pg. 232.

Nagy-Letha (Bihor), sat unguresc, populaţia gr. catolică „vorbeşte în cea mai mare parte şi româneşte" l ) , Mako (Cenad), târg unguresc cu un număr de 20.644 locuitori. Intre aceştia gr. catolicii sunt în număr de 2000 „printre cari se află şi Ruteni şi Români, cari între ei vorbesc aceste limbi" *) Méhkerék (Bihor) „sat românesc" 3 ) , Pocsaj (Bihor), sat un­guresc a cărui populaţie gr. catolică „e de origine româ­nească" % Csenger-Ujfalu (Sătmar) „sat unguresc-românes/i" 5), Vasad (Bihor) „sat românesc8 6 ) , Vekerd (Bihor) „sat xhmâ-nesc maghiarizat" ' ) .

Kautz S. vorbind despre datele recensământulu/ delà 1850—51 spune, că după Rusia al doilea stat cu populajia cea mai amestecată în Europa este imperiul austriac, ai c^rui lo­cuitori în ordinea numerică erau: Germani, Români, Unguri şi Slovaci 8). Numărul Românilor din Ungaria (fără de Ar­deal) era:

Ungaria . . 527.000 Voivodina Sârbească . . . 397.000 Ţinutul Grăniceresc . . 119.000 Ţinutul ţărmurul mării . . 1.760

Populaţia ungurească era: . 3.750.000

Voivodina sârbească . 222.00Ç Ţinutul grăniceresc . 5.25?

Referitor la Unguri spune că cei mai mulţi di ei trăesc în şesul Tisei, dar şi aici amestecaţi cu alte neqauri, încât „nu este uşor să găseşti un judeţ curat ungureş în patria noastră" 9 j . Din calculele recensământelor delà 1/88 şi până

*) Op. cit. pg. 24. •) Op. cit. pg. 62. «) Opjcit. pg. 79. *) Op. cit. pg. 240. e J Op. cit. pg. 833. e ) Op. cit. pg 276. 'J Op. cit. pg. 287. ») Kautz I. Az ausztriai birodalom statisztikâja Pestf851, pg. 78-79. a ) Kautz I. op. cit. pg 8 1 - 8 2 . „A magânbanzârt ma^ar nyelvvidek

ezek szeriut. midôn egész belsô Magyarorszâgot foglalja fragâban, legin-kâbb a sikfôldre szoritkozik, mig a hegyes vidékeket jbbâra németek szlâvok romănok lakjăk ugyannyira hogv tiszta magyar mgyét honunkban talâlal nem kônnyti, s kivéyen a pusztân magyaroktol laljtt Hajduvâroso-kat, a Jâ3z és Kunkeriileteket valamint a legtisztâbb nfgyar megyének nevezhetu, Csongrâd, Heves, Zala, Fehér, Somogy, GyôfBorsod és Sza-bolcsot, a tôbbiek majd mindenikében a kiiibmbôzô nerietiségek legtar-kăbb vegyiiletével talâikozunk''.

la 1900, rezultă că au fost desnaţionalizaţi de către Unguri, un număr de 2.800.000 locuitori de altă limbă din ţară.

Tendinţa de mistificare a statisticelor ungureşti, apare îndată după 1869, decând la aclătuirea listelor de recensă­mânt nu se mai ţinea seamă de limba maternă sau de origi­nea populaţiei ci numai de limba vorbită de cetăţean. Acest fapt îl recunoaşte oficios chiar autoritatea ungurească, atunci când spune că dispoziţia amintită, a fost introdusă din mo­tive politice: „Ungaria sau va deveni maghiară sau se va prăbuşi"

O comparaţie făcută între datele statistice ale recensă-mintelor delà 1850, 1869, 1900 şi 1910, va arăta efectele des-naţionalizării şi mistificării cifrelor referitoare la populaţia Ungariei *).

Maghiarizarea o vădeşte şi următorul tablou al popula­ţiei repartizată pe judeţe la 1880 şi 1910.

an. 1850 an. 1869 an 1880 an 1890 an. 1900 an. 1910

Totalul po pulaţiei din

Ungaria 11 364000 13579.000 13.750.000 15.163 000 16.722.000 18.265X00

Unguri 5.000000 6.027 000 6404.070 7.358.000 8.589.000 969800C

Populaţia nemaghiară 6361000 7.552 000 7.346 000 7805000 8.133000 8.567.000

' ) Chestiunea română in Transilvania şi Ungaria. Viena-Ciuj. 1842, pg. 58, 27. lung studiind problema Românilor din Ungaria arată că ,1a recenzământe d ex. există stăruinţa de a arăta pe Maghiari mai numeroşi

«decât sunt in realitate". ») Iăszi O. op. cit. pg 377.

An. 1880*)

1 N

r. c

uren

t |

Tot

alu

l po

pula

ţiei

Ung

uri

Ger

man

i

Slov

aci

Rom

âni

j

Rut

eni

Cro

aţi

Sârb

i Al

te na

ţio­

nalit

ăţi

din

ţară

Naţ

iona

li­tă

ţi di

n al

te t

ari

M a

o "S «a E o Oi

1 Békés 229757 160472 6935 56176 5613 40 52 221 244 69 84 2.45 2 Bihor 446777 241369 4458 4715 192843 482 64 2169 677 54.03 43.16 3 Maramureş 227436 24598 32755 513 58925 109695 135 525 290 10 82 25.91 4 Szabolcs 214008 194388 1856 13638 1735 1770 7 170 444 90.83 ~ 5 Sătmar 293092 17^410 14375 1066 102130 999 175 1700 237 58 83 34.8? 6 Sălaj 171079 59756 840 2189 106026 27 1 2196 44 34.93 61.97 7 Ugocia 65377 23317 2479 77 8419 30840 6 195 44 35 66 1288 8 Arad 303964 70288 32'55 3055 192573 100 2216 2472 1105 23.22 63.36 9 Cenad 109011 79297 1169 13085 11682 93 3353 208 124 7274 10 72

i0 Caraş-Severin 381304 7422 38966 6439 298758 329 19260 3055 7045 1 94 78.35 11 Timiş 396045 26936 142427 3454 154557 145 57619 7605 3302 6 80 39.0i 12 Torontal 530988 81915 165419 12781 81729 30 176857 11578 679 15.43 15 39

*) Ldng L. és lekefaiussy I, Magyarorszâg népességi statiszkâja Budapest 1884 pg. 110-114.

An. 1910*)

3-t 1» "5 03

o a O Ï 09 B >

i Judeţul S> S h*

ca > O

<CS

E '3 IU

' J S ­CS O

S .2*8 t> CU

ë 0 , a o So

o (K Oi O

<c« C / J ce) 3

•z, O OJO

3

î Békés 298710 219261 6048 66770 6125 4 17 76 409 276079 2 Bihor 582132 307221 2183 8178 261494 186 123 63 2684 36^514 3 Maramureş 357705 52964 59552 503 84510 159489 41 6 640 86170

:.4 Szabolcs 319838 316765 868 1117 212 194 15 7 640 318971 5 Sătmar 161740 235291 6041 398 118774 81 35 7 1113 269627 6 Săla] 230140 87312 816 3727 136087 52 5 6 2135 112604 7 Ugocia 9'755 42677 4632 37 9750 34415 4 1 239 54230 8 Arad 351222 78130 34330 5174 229476 670 38 322 3082 123564 9 Cenad 145248 108621 1013 17133 14046 119 8 3967 341 128163

10 Caras-Severin 466147 33787 55883 21908 336082 2351 319 14674 20143 73526 11 Timiş 400910 47518 120683 2612 160585 17 164 57821 11510 101871 12 Torontal 594313 125041 158312 15899 86168 10 4068 191036 13809 216757

*) A magyar szerît korona orszâgainak 1910 évl népszâmîâiâs Budapest 1912, vol. I.

Acest tablou comparativ, arată creşterea puternică a ele­mentului unguresc, în toate judeţele delà apusul ţării între anii 1869—1910. Sporul aşa de mare al elementului ungu­resc în Maramureş şi mai ales în Sătmar, se explică prin des-naţionalizarea elementului românesc, rutean şi şvăbesc i). Populaţia românească a rezistat mai puternic maghiarizării în regiunile de dealuri şi muntoase ale judeţelor; Bihor, Arad şi Caraş-Severin2). Creşterea puternică a elementului ungu­resc în judeţele; Timiş şi Torontal, mult peste cifra celorlalte naţionalităţi, se esplică atât prin maghiarizare, cât şi prin sis­temul de colonizări.

Efectele maghiarizării se resimt şi asupra celorlalte na­ţionalităţi, între anii 1869—1910 au fost desnaţionalizaţi Şvabii din şesul Sătmarului, apoi o bună parte din Rutenii acestui judeţ. Aceiaşi soarte au avut-o Germanii din judeţul Arad, Slovacii şi Croaţii din Caraş-Severin, precum şi un procent însemnat din Şvabii judeţelor Timiş şi Torontal.

Desnaţionalizarea elementului românesc prin maghiari­zare şi falsificarea datelor statistice, se vădeşte mai bine când e vorba de judeţele de peste frontieră, unde până la 1919 a dispărut aproape cu totul.

Nr. curent Judeţul

Populaţia românească

la 1910

1 Bâcs-Bodrog 189 2 Békés 6125 3 Csanâd 14046 4 Csongrâd 35 5 Szabolcs 212 6 Ugocsa 9750

Falsificarea datelor statistice referitoare la naţionalităţi, apare şi din comparaţia cifrelor recensământului delà 1840 şi 1910.

Populaţia Ungariei la: 1840 1910

Unguri 4.812.759 . . . 10.050.575 Români 2.202.542 . . 2.949.022

') Vargha Gy. Adatok nemzeti eriink megméréséhez. Budapest! szemle an. 1912 pg 321—358.

*) Idem art. cit.

Germani Slovaci . Croaţi . Sârbi . . . Alte naţionalităţi Evrei

1.273.677 . . . 2.037.435 1.687.258 . . . 1.967.907

886.542 . . . 1.833.162 828.365 . . . 1.106.471 500.230 . . . 469.255 244.035*) . . —•—

Ungurii au înregistrat deci în interval de 70 ani, un spor de 48*1 % pe când elementul românesc cel mai prolific din fosta Ungarie, abia un spor de 14"1%.

Tendinţa de mistificare a cifrei naţionalităţilor apare şi mai clar, din compararea datelor referitoare la rubrica „naţio­nalităţi" cu cea a „confesiunilor". E lucru cunoscut că Un­guri gr. catolici n'au existat în Ungaria, precum nici Români rom. catolici. Atunci când de e vorba confesiunea gr. catolică ori gr. ortodoxă, sub numirea aceasta se cuprind Românii, Sârbii şi Rutenii, fie declaraţi, fie desnaţionalizaţi. Iată şi câ­teva date comparative din recensământul delà 1910, referitoare la confesiunile din judeţele delà apusul ţării, cari comparate cu cele ale naţionalităţilor, vor dovedi cu uşurinţă rezultatul luptei de maghiarizare, dusă contra celorlalte populaţii din fosta Ungarie, din partea organelor statului.

1 N

r. c

uren

t j

Judeţul

Rom

. ca

tolic

i

Gr.

ca­

tolic

i

Ref

or­

maţ

i

Lut

eran

i

Gr.

or­

todo

cşi

Uni

tari

.

<

î Békés 75738 748 98596 105724 8374 893 7444 1193 2 Bihor 48200 54103 230154 1930 228510' 149 17307 1779 3 Maramureş 26204 254215 9646 464 1437 42 65694 3 4 Szaboics 90560 63353 121396 18924 164 12 25J16 93 5 Sătmar 60926 16:893 113408 1001 2147 37 22274 54 6 Sălaj 15569 132741 61310 786 9429 77 9849 379 7 Ugocia 8173 57550 14002 120 48 8 11850 4 8 Arad 85000 14816 19034 8737 218271 109 3807 1448 9 Cenad 76075 4438 24897 19095 16851 118 3353 421

10 Caras-Severin 90479 20006 10400 2875 337153 142 4795 297 U Timiş 156241 11550 728- 11675 211286 76 2263 530 12 Torontal 272283 3603 11556 22926 287281 108 5408 1178

Tot aşa de instructive sunt datele recensământului delà 1910, referitoare la naţionalitatea şi confesiunile următoarelor judeţe de peste frontieră:

*) Codarcea C. Front antirevizlonist. Cluj 1933 pg. 13.

Judeful Români Ruteni Croaţi Sârbi Gr. ca­tolici

Gr. or­todocşi

Hajdu 90 4 3 4 12681 296 Szabolcs 212 194 15 7 63353 164 Békés 6125 4 17 76 787 8374 Csanâd 14046 119 9 3967 4438 16851

Toţi cei trecuţi în rubrica confesiuni, în număr aşa de mare în raport cu cifra naţionalităţilor, sunt în majoritate Ro­mâni apoi Ruteni şi Sârbi maghiarizaţi, începând cu a doua jumătate a veacului XVIII, până la 1910. Statistica nu-i recu­noaşte ca atari, dar confesiunea declarată oficial de ei, le tră­dează originea nemaghiară.

Hotarul etnic românesc până la 1860, trecea înspre inte­riorul şesului, departe peste linia de oraşe: Satu-Mare, Ora-dea-Mare, Salonta-Mare, Arad, Timişoara şi Vărşeţ Românii şi peste această linie mai alcătuiau insule izolate, resfirate printre Unguri şi Sârbi *).

Harta etnografică a lui Ficher, din anul 1869, lucrată pe baza datelor statistice din 1867, reprezintă elementul româ­nesc preponderant în părţile sud vestice ale judeţelor Satu-Mare şi Bihor s ) .

Harta elementului românesc apărută în studiul lui Lâng şi Jekefalussy la 1884, dă pentru judeţele delà apusul ţării urmă­torul procent: Românii în jud: Békés 1—5%, Torontal 1 0 - 2 5 % , Cenad 1 0 - 2 5 , Ugocia 10-250/ 0 , Timiş, 25—40%, Sătmar 25—50%, Maramureş 24—40%, Bihor 40—50%, Arad 60—70%, Sălaj 6 0 - 7 0 % , Caraş-Severin 7 0 - 8 0 % «).

Acelaş adevăr îl confirmă şi harta etnografică alui Fr. Monnier din 1888, lucrată după cifrele recensământului delà 1880. Românii — conform acestor hărţi — sunt arătaţi în o însemnată proporţie, şi în judeţele: Békés, Csanâd, Hajdu şi

' ) C2oernig K F. Ethnographie der Oesterreichischen monarchie. Wien 1856 vol. I. pg. 1 4 - 1 5 .

Dr. H. Ficker. Bevôlkerung der ôsterreichischen Monarchie. Gotha 1860 pg. 37—38. *) Czoernig K. F. op. cit. pg. 14—15. *) Dr. A. Ficker op. cit. *) Lăng és Jekefalussy op. cit. pg. 126.

5 ) Lapedatu A. Miscellanee. Bucureşti 1925 pg. 61—62. *) Lânig és Jekefalussy op. cit. pg. 126. „Az olâhsâg Magyaroszag

keleti és délkeleti részcre nehezedik roppant tômeget képezve, melyet azonbon sokhelyt meglazit a kôzbeékelôdô magyar és nèmet Jelem s a legkeletibb részen a magyarsâg egész jelentéktelen szâmra szorit".

' ) Lâng és Jekefalussy op. cit. pg. 126. „Ungârtol kezdye Ugocsamegye kôzepéig a ruthén nyelvhatâr keriti

a magyart, ettôl fogva az olàh, a magyar ellem azomban rést tôr magânak egyes szigetekkel Mâramaros megyébe is. Szatmâr megye keleti része erôsen tarkâzva van olih elemmel, déli része pedig olâh és néuiet nyelv-szigetekkel. Szilâgy megye mâr ïnkâbb az olâh nyelvterùlethez tartozik, melybe a magyar elem bocsât erôs gyôkereket. A magyarsâg hatâra to-vâbb halad Biharmegye kôzepe felé s Aradmegye nyugati sarkân a Ma-rosig terjed. Csanâd megye keleti részén olâh es tot elem k5nyoklik.be a magyarsâgba, de Csanâd nyugati és pedig nagyob fele măr magyar, sot z Maros-Tisza szôgében Torontâl megyébe is becsap a magyarsâg.

0 Balogh P. A népfajok Magyarorszâgon. Budapest 1902.

Szabolcs, unde după datele ultimului recensământ unguresc nu mai există nici unul 5).

După 1880 — prin procedeele amintite — hotarul etnic românesc este împins dinspre câmpie, tot mai adânc înspre interiorul regiunei de dealuri şi munţi, unde Românii formau masse comparte 6).

După datele recensământului delà 1880, hotarul etnic unguresc pleca din părţile răsăritene ale judeţului Ugocia, şi trecând peste mijlocul judeţelor; Satu-Mare şi Bihor, atingea partea apuseană a judeţului Arad, de unde trecea în judeţul Cenad, înaintând în ţinutul de dincolo de Tisa !)•

Hotarul etnic românesc până la 1900 — cum rezultă din studiul lui Balogh P. referitor la naţionalităţile din Ungaria — a fost împins din regiunile câmpiei, până în ţinutul de dealuri, peste judeţul Satu-Mare, Sălaj, şi Bihor, în valea Crişului Re­pede, trecând pe la răsărit de Oradea-Mare. Delà Valea Cri-şului-Repede spre sud, graniţa etnică românească cuprinde o făşie — ceva mai mare de şes — din judeţul Bihor şi Arad. ca apoi să fie împinsă din nou de către centrele ungureşti, aproape de Siria şi Lipova, până înspre ţinutul muntos Moma-Codru. Din valea Mureşului înainte, hotarul etnic românesc este tras peste linia localităţilor: Lipova, Fibiş, Araniag, <zhiroda, Utvin, Cebza, Macedonia, Banloc, Gaiul-Mic, Mora-viţa, Szt. Iânos, Alibunar, Petrovoszelo, Voivodinţ, MarcovăL Nicolinţ şi Pojejena, până în Valea Dunării8).

In intervalul de 10 ani — 1900—1910 — desnaţionali-zarea elementului românesc, din zona de câmpie mărginaşe cu blocul unguresc, s'a făcut în unele părţi foarte intens, aşa că după datele recensământului - nerectificate — delà 1910, hotarul etnic românesc, a fost împins şi mai adânc, dinspre ţinutul de şes, înspre interiorul dealurilor şi munţilor. (Fig. 6).

La această dată linia blocului românesc trecea — înce­pând din Maramureş, până jos în valea Dunării — peste ur­mătoarele localităţi:

Borşa rom. III germ.,') Vişeul de Mijloc rom. II germ., Vişeul de Jos rom. II germ., Valea Porcului rom. I germ,,. Leordina rom. II germ., Petrova rom. II rut. germ., Bârsana rom. II germ., Rona de Jos rom. II germ., Vad rom. II, Iapa rom. II ung., Sarasău rom. I ung., Săpânţa rom. II germ., Moiseni rom. I, Bicsad rom. II, Cămărzan rom II, Valea Oa­şului rom. I, Bocsko rom. I, Ugocsa-Komlos rom. I germ., Batarcs rom. II germ., Turcz rom. II germ., Nagygércse rom. î, Kisgércse rom. II, Călineşti jud. Sătmar rom. II ung., Racşa rom. II, Săbişa rom. I, Vereşmort rom. I, Valea Vinului rom. II, Lipău rom. 1 ung., Măriuş rom. I, Chilia rom. 1, Homorogul de Mijloc rom. I ung,, Medişa rom. I, Gerăuşa rom. I, Hodişa rom. I, Cuta rom. I, Stâna de Jos rom. I, Racova rom. I ung., Babşa rom. II, Ciuta Sălaj rom. I, Jiurtelecul Hododului rom. II, Motiş rom I, Vicea rom. I, Ujlacul Hododului rom. I ung., Tohat rom. I, Şilimeghiu rom. I ung., Ţicău rom. I ung.. Be-aefalău rom. I ung., Horovatul-român rom. I, Nadişul-român rom, I, Noţâg rom. I, Bulgari rom. II, Şolmuş rom. II, Dobrin rom. I. Aghireşu rom. II ung., Căţălul Român rom. II, Şeredeu rom. 1. Peceiu rom. I, Husasău rom. I, Valcăul Unguresc rom. 1 ung., Iaz rom I, Luncşoara jud. Bihor rom. II, Groşi rom. I alte naţ., Tindău rom. I, Chiştag rom. I ung., Hotar rom. I ung., Telecuş rom. I, Sacadat rom. II, Alparia rom. I, Cheriu rom. I, Rontău rom. I, Cheheiu rom. I alte naţ., Nogiorid rom. JI ung., Ghiriş rom. II ung., Toboliu rom. II, Rojit rom. I, Cheresig rom. II, Ateaş rom. I, Gurbediu rom. II ung., Ripa

») I. Români sub 1000 loc. Ii. Români între 1000—1500 loc.

III, Români între 5000-10000 Ioc,

rom. I, Cociuba rom. II, Giriş rom. II ung. Tăut rom. II ung., Batăr rom. II ung., Talpoş jud. Arad rom. II ung., Apateu rom. II, Mişca rom. II ung., Sintea rom. II ung., Chereluş; rom. II, Sinitea rom. I, Cherechin rom. II, Siria rom., ung.,, germ., Covasinţi rom. II, Cuvin rom. II, Miniş rom. II ung., Păulişul Vechiu rom. II ung. germ., Lipova jud. Timiş rom. germ. II ung., Chesinţi rom. H, Buchberg rom. germ. II ung., Buzat rom. II, Bencecul Român rom. I, Giroda rom. I ung., Moşniţa rom. II ung., Dliac rom. I, Unip rom. I ung., Icloda rom. I. Sacosul Turcesc rom. I ung., Chevereşul Mare rom. II alte naţionalităţi, Sirbova rom. I, Capăt rom. I ung. Silaşul Mare rom. II, Duboz rom. I, Cadar rom. ung. I alte naţiona­lităţi, Şoşdea rom. germ. II ung., Ghercheniş rom. ung. EL germ., Fizeş jud. Caraş-Severin rom. ung. alte naţionalităţi, Şemlacul Mare rom. I ung. alte naţ., Ferendia rom. ung. II germ., Clopodia rom. ung. germ., Lăţunaş rom. I ung., Mârk-telek rom. II, Kisszered rom. I, Mélykastély rom. II, Vajdalak rom. II, Jam rom. I ung. Mircovăţ rom. II, Bărlişte rom. II, Ruşova Veche rom. I, Ruşova Nouă rom. I. Nicolinţi rom. II, Tyukô rom. H, Petrilova rom. I, Năidaş rom. II, Moldova Nouă rom. I alte naţ . l ) .

Statisticianii şi sociologii unguri, cari s'au ocupat în stu­diile lor cu problema raportului dintre naţionalităţi, recunosc că după elementul unguresc — cu toate mijloacele de desna-ţionalizare şi falsificarea datelor statistice — sporul cel mai mare îl înregistrează populaţia românească. Creşterea nume­rică a elementului românesc, caută să o explice prin naţiona­lismului şi irendentismul Românilor, apoi prin faptul că ace­ştia se desnaţionalizează mai greu decât ori care alt neam din fosta Ungarie. Soluţia dată de ei, pentru întărirea ele­mentului unguresc şi desnaţionalizarea Românilor, este lupta dusă prin şcoală, biserică, colonizări, administraţie, armată etc., prin care se va putea realiza contopirea naţionalităţilor, în massa ungurească 2 ) .

«) M Kiss L. A magyar nyelvhatâr Fôldr. KÔxl. 1915 pg. 4 4 3 - 4 5 1 , M. Kiss L. Az olâh nyelvhatâr. Fôldr. Kuzl. 1918. pg. 115-119. *) Vargha Gy art. cit. „Valamenyi hazai nemzetiség kOzôtt legtôbb figyelmet érdemelnek

az olâh ajkuak, nemcsak nagy szâmuknâl fogva, hanem azon merev elzâr-4

Elementul românesc a căzut jertfă idolului desnaţionaii-zării până la 1910, în număr mai mare, în Banat, Maramureş şi Satu-Mare, având o situaţie ceva mai favorabilă în judeţele Arad, Cenad şi partea de sud a Bihorul. Românii de aici au înregistrat în 30 ani (1880—1910) un spor de 30'4 0/ 0 pe când cei din Banat abia lO^o/o *). Pătrunderea Ungurilor înspre Ar­deal s'a făcut mult mai puternic în partea de nord a jude­ţului Bihor, în plăşile: Valea lui Mihai, Suplac şi Marghita, în judeţul Sătmarului apoi în Ugocia dincolo de Tisa, şi în Maramureş 2 . (Fig. 4).

Peste linia acestui bloc, până dincolo de frontiera actuală se aflau la 1910, o serie de sate româneşti formând insule etnice risipite între celealalte naţionalităţi (Fig. 7). Această graniţă etnică alcătuită de Unguri, după statisticele lor nu co­respunde realităţii, căci prin falsificarea cifrelor recensămân­tului, ea a fost adânc împinsă înspre Ardeal, nizuind să pre­zinte câmpia Tisei sub forma unui bloc compact unguresc.

Comparând, harta alcătuită datele recensământului delà 1910, cu cea lucrată după datele şematismeîor de Munkâcs şi Oradea Mare (1822—1838), se poate dovedi cu uşurinţă marile pierderi ale românismului, peste toată zona de câmpie delà apusul ţării.

Statului nostru îi revine înalta misiune de a-i readuce pe aceşti Români, prin şcoală, biserică şi cultură naţională, din nou la matca de odinioară a vieţii neamului, de care i-a îndepărtat vitregia vremurilor, şi grija interesată a unui stat, care a căutat să ne facă să pierim de pe suprafaţa terito-j*ului său.

X. Oraşele delă apusul ţării.

Unul din puternicile argumente, invocate în sprijinul tezei revizioniste ungureşti, este şi faptul, că la apusul ţării se află o salbă de oraşe: Satu-Mare, Careii-Mari, Oradea-Mare, Sa-

kozâs miatt is, melylyel annyira elkûlônitik magukat a magyarsâgtol. Es az elzârkozâs mely gyakran gyiilôletig fokozodik, kettôs gyukérbôl tdplâl-kozik. Egyik a két gôrôg egyhâznak melyhez az olâh nép tartozik fana-tizmusa, a snâsik az olâhsâgnak dâkô-româo eredetét hirdetô tôrténelmi hazugsàg".

») Vargha Gy. art. cit. pg. 321—358. ») Vargha Gy. art. cit.

Îorita-Mare, Arad, Timişoara şi Lugoj, cari — după statisticele ungureşti — ar avea în majoritate absolută, o populaţie un­gurească, şi deci pe dreptul s'ar cuveni, ca ele să fie cedate din nou acestui stat. Am arătat mai sus, cum s'au alcătuit ciferele statistice atât pentru sate, cât şi pentru oraşe, vom pomeni acuma numai faptul, cum au ajuns Ungurii în a doua jumătate a veacului XIX, aşa de numeroşi la oraşe.

Sociologul Iâszi O. pe baze de cercetări amănunţite şi consultări de isvoare, documente, şi statistici mai vechi, ajunge la concluzia, că Ungaria ca stat naţional îşi datoreşte existenţa tocmai oraşelor *).

Aproape toate centrele urbane mai mari ale fostei Un­garii, au fost întemeiate de streini, păstrându-şi acest caracter până la sfârşitul veacului XVIII 2). Buda şi Pesta la 1740 erau aproape în întregime locuite de Germani, cari formau majo­ritatea populaţiei, şi în următoarele centre : Szeged, Timişoara, Szabadka şi Ujvidék. Consiliul comunal din Szeged la 1781, era alcătuit în majoritate din membrii Germani *).

Elementul unguresc până în a doua jumătate a veacului XIX, n'a fost în stare să alcătuiască majoritatea populaţiei în nici un centru urban din fosta Ungarie *).

1 ) Iâszi O. op. cit pag. 385, 3 9 0 - 3 9 ! , 400. ') Acsâdy I. Magyarorszâg Budavăr visszafoglalâsa korâban, Buda­

pest 1886 pg. 60, 198. Hunfalvy P. Magyarorszâg ethnogrăphiăja. Buda­pest 1876 pag. 436 „Alig van vâros széles Magyarorszăgon, melyet egészen vagy legalâbb részben németek nem laktak volna".

*) Marczali H: Magyarorszâg tôrténete II loszef korâban. Budapest, 1885 vol. 1. pag. 112, 2 2 8 .

*) Hoitsy P. Nagymagyarorszâg Budapest 1902 pag, 69. „A magyarnak egészen az utobbi idôkig nem volt igazi nagy vârosa.

Sot a régibb korban soha sem lakott egy helyen egyût szăzezer magyar". Echart F. Kereskedelmflnk kôzvetitôi a XVIII. Szâzadok 1918 pg.

356. „Kozismert dolog, hogy magyarnak a kereskedésre sohasem volt sem tehetsége sem hajlama. Kill — és belkereskedelmunk a legrégibb idôk ota idegenek kezében volt.. Idegenekbôl toborzodott, a vârosok lakossâga1 a kôzépkorban s mint mindentitt, nâlunk is a vârosi polgărsâg, a XV—XVI szàszadban mâr csaknem kizâroiag németek kezén volt ez a legnagyobb haszonnal jârô foglalkozâs.. pg. 378. A régi vârotokban volt még német polgâri kereskedô elem, fôleg Nyugat-Magyaroszâgon, de mindjobban fej-lôdô alfôldi mezovârosok vâsârai&ak kereskedelmét, melyek fontossâgban egyre nyertek, a tôrok, alattvalok, râczok és gôrôgôk taitottâk keziikben, mig a falusi szatocsboltban, hol a paraszt sziikségleteit fedezi, a zsidô iil, mely faj tehât nâlunk a falubol hoditotta meg az orszâg kereskedelmét".

4»

Caracterul unguresc de dată recentă al oraşelor delà apusul ţării, se vede din conscrierile mai vechi de populaţie, făcute în aceste centre. Timişoara la 1716, când este recu­cerită de creştini din mâinile Turcilor, avea îutreaga popu­laţie alcătuită numai din Români şi Sârbi, alături de cari mai vieţuiau 12 familii de Evrei i).

Lista cetăţenilor acestui oraş, alcătuită între ani 1717— 1739, arată abia trei nume de familii ungureşti, cari locuiau în acest centru 2).

Timişoara avea la 1851, următoarea populaţia repartizată pe naţionalităţi 3 ) :

Germani 8775 Români 3807 Unguri 2347 Sârbi 1170 Ţigani 179 Greci 39 Italieni 22 Turci 18 Francezi 1

Conscrierea fiscală făcută în oraşul Arad la 1743 arată, în aşanumitul „oraş german" (nu unguresc fiindcă la această dată nu era un astfel de Arad), un număr de 289 contribua­bili repartizaţi pe naţionalităţi în modul următor:

Germani 107 Sârbi 64 Români 58 Unguri 35 Evrei 6 Alte naţionalităţi . . . . 19*)

O altă conscriere a contribuabililor din acest oraş, făcută la 1770, arată următoarea repartiţie a populaţiei după limbă.

') Borovszky S. Temes vârmegye.. Temesvâr tôrténete.. pg.58, 75* Acsâdy I. op. cit. pg.50. A vâros visszafoglalâskor a magyarsâgnak és a kath. egyhăznak nyomât sem talâltâk tôbbé, a vâros egészen râcz és olâh la-kosokbol âllt. Ugyanez, tôrtént a Temeskiizben mâsutt is".

') Borovszky S. op. cit. pg. 64 65. s ) I. Knezy. Istoricul cetăţii Timişoara, Timişoara 1921. pg. 58. *) Ciuhandu G. Schiţe din trecutul Românilor arădani în veacul

XVIII. Arad 1934 pg. 30.

Nume româneşti j . . Nume sârbeşti (între cari şi

303

Români sârbizaţi) Nume germane . Nume maghiare

308 189 100**)

Conscrierea proprietarilor de casă, făcută în Arad la 1774, arată cu numele pe Români, formând majoritatea popu­laţiei acestui centru, alături de ei locuind un însemnat număr de „zileri" tot de origine românească ').

Socotelile şi procesele verbale ale sfatului orăşenesc de aici, erau redactate pană la 1790 în limba latină, apoi pană la 1832, în limba germană şi latină, iar cea ungurească este Introdusă oficial abia de acum înainte2).

Cifrele şi datele referitoare la confesiunile din oraşele: Oradea-Mare, Careii-Mari şi Satu-Mare, din veacul al XVIII şi jumătatea întâiu a celui următor, arată un mare număr de credincioşi gr. catolici, cari sunt în majoritate absolută Ro­mâni şi Ruteni maghiarizaţi. De altă parte populaţia ungu­rească a oraşelor nu e arătată în cifre exacte, recensămân-tele au căutat să o mărească, cât mai mult prin adăugirea Evreilor la rubrica „Ungurii", apoi a tuturor locuitorilor, cari declarau că vorbesc ungureşte, indiferent de limba lor ma­ternă *).

Careii-Mari la 1810, avea un însemnat număr de popu­laţie românească1). Intre haiducii aşezaţi în veacul XVIII in acest centru, cea mai mare parte o alcătuiau Românii, cari

**) Ciuhandu G. op cit. pg. 27. *> Lakatos O. Arad tôrténete. Arad 1881, vol. II pg. 221—234. ') Mârki S, Arad vârmegye tôrténete, vol. II. pg. 643. »)§Eckhart F. Magyarorszâg tôrténete. Budapest 1933 pg. 241—242.

„A kereskedelem és a gyâripar fellenditése érdekében a zsidok 1840-ben megkaptâk a szabad letelepedése jogât, amire Galiciâbol, a bevândorok tômegesen jôttek be az orszâg keleti részeibe. Eteinte a németséghez szâmitottâk magukat és e negyvenes években induit meg az 5 magyaros-dâsuk és, amint a liberâlis politikusok, akik a nyugati mintâra program, jukba felvették a zsidok emancipâciôjât is kivântak megelégedetten alla-pitottâk meg'l

*) Sirmay A. Szatmâr vârmegye. Buda 1810 vol. II. pg. 7, >La-kossai katolikusok, reformâtusok, lutherânusok, Oroszok, Olâhok és Zsidok".

aveau limba de comandă românească '). Desnaţionalizarea populaţiei româneşti a început în acest oraş, în a două jumă­tatea veacului XIX 8 ) .

Aradul, la 1851 avea un număr de 18,156 suflete, re­partizate pe naţionalităţi în modul următor; „parte Germani, parte Români, Unguri şi Sârbi" *). Careii-Mari, avea o popu­laţie alcătuită din „Unguri, Germani, Evrei, Români şi Ruteni)**, Lugojul avea o populaţie de 5744, suflete alcătuită din „Ro­mâni, Germani, Sârbi, Unguri5)*. Populaţia Timişoarei era formată din „Germani, Sârbi, Români şi Unguri", la această dată 6).

Oraşul Satu-Mare la 1779, avea un însemnat procent de populaţie românească, care se ocupa cu agricultura şi cu negoţul7).

La 1713 se aflau în Oradea-Mare, un însemnat număr de Români 8).

Populaţia românească în veacul XVIII, o aflăm resfirată până departe în împrejurimile Debreczen-ului, prin aşa nu­mitele târguri haiduceşti9). Oraşul ,Makô, la 1844 avea pe lângă populaţia ungurească, 258 familii declarate române, purtând nume curat româneşti»0).

') Unirea an. 1912 No. 84. *) Hunfalvy S, A magyar birodalom fôldrajza. Budapest 1886 pg.

203. „Lakossai jobban magyarok, de vannak kôztiik németek, olâhok és rn.hének*.

•) Fényes E. Magyarorszâg Geogrâphiai szotâra. Pest 1851 pg. 38. *) Fényes E. op. cit. pg. 181. *) Fényes E. op. cit. pg. 49. • ) Fényes E. op. cit. pg. 194. ' ) Mathias Bel. op. cit. pg.! 300, „Sunt et Walahi, qui mercatum

partium, partium agricultura vivunt". 8 ) Borvoszky S. Bihar vârmegye... pg 202. ' ) Bôhm I. op. cit. pg. 132, 135

Dr. Radu I, op. cit, pg 11.

Iată şi modul cum a crescut populaţia oraşelor delà apusul ţării, după datele statistice între anii 1787—1910 *) .

An 1787 1830 1857 1869 1880 1890 1900 1890 .900 1910

Oraşul Populaţia civilă Totalul populaţiei

Oradea-Mare Satu-Mare Arad Timişoara Careii-Marii Lugoj

9790 8209 8i55 9242 7823

18091 12038 15247 46 .'5

11284 5744

2244228698 14288 8353 26959B2725 22507^82223 10670 12754 0385J|tt654

31324 1970S 35556 33694 12523 U287

38557 20736 42052

•3475 12489

47018 26178 53903 48624 15179 154571

4075d 21218 43628;

•3593 I3i35

50177 26881 56260 5303:-15383 i6526

53940 34643 52798 72481 16 .70 19801

An. 1900**)

a » 3 o h K

Oraşul

Tota

lul

popu

laţie

i

Ung

uri

Ger

man

i

Slov

aci

1

Rom

âni

Rut

eni

|

Cro

aţi

|

Sârb

i

.2 * î

1 Timişoara 153033 18624 27051 280 401J 13 12< 1973 957 2 Lugoj 116)26 3->32 6241 77 5564 1? 153 43 3 Arad 56260 38929 5643 294 955fl 16 34 430 358 4 Salonta-Mare i4107 13423 26 37 6i8j j 5 Oradea-Mare 60177 44750 1404| 183 3339 27 25 21 427 6 Careii-Mari 15382 14885 i 4 ă 7 2 9 3 7 17 — 20 7 Satu-Mare (26889 25080 586| 45 914{ 45 110 5 96]

An. 1910***)

Timişoara Lugoj Arad Salonta-Mare Oradea-Mare Careii-Mari Satu-Mare

72655 28552 98 8

63166 15943 164 16078 34892

6875 46085 15026

69||5842i 15772 33094

31644 6 51 4365

41 1416

63 629

341 127 277 33

279 7

27

7566 6227

10279 650

3604 216

25 2

33

148 i5 32

1 33

31

3482 221

1816

59

20

815 197 305

4 332

18 72

*) Thiring G. Vârosaink/népességéoek âtalakulâaa. Vărosi Szemleîan 1912 pg. 480 4 8 3 , 4 8 4 - 4 8 6 .

**) Magyar korona orâzigainak 1900 évi nepszămlăâsă. Budapest 1902 vol. I.

•**) Magyar korona orszâgainak 19:0 évi nepszâmlâliisa. Budapest 1 9 J 2 vol. i.

Soarta acestor oraşe nu poate fi socotită decât în legă­tură cu ţinuturile din jurul lor, cari sunt până azi ori curat româneşti, ori că au fost maghiarizate în cursul vremurilor. De altă parte desvoltarea centrelor urbane se datoreşte nu atât câmpiei, cât mai ales dealului şi muntelui din apropiere, ele au fost vechi locuri de schimb între populaţia alor două regiuni naturale, luând naştere îndeosebi la pătrunderea râu­rilor în câmpie.

Opera de maghiarizare a oraşelor a început după 1867, de când toate guvernele au căutat să plaseze aici, un cât mai mare număr de funcţionari. Industriile şi întreprinderile comerciale la rândul lor angajau — până şi lucrători simpli — numai pe unguri, din care pricină elementul românesc n-a putut străbate decât în număr foarte redus şi abia pela periferia oraşelor. Negustorii şi industriaşii români erau boi­cotaţi, iar cei întraţi în o slujbă publică erau siliţi să se le­pede de limba strămoşească. Toate aceste mijloace au servit la îndepărtarea elementului românesc din centrele urbane, iar acolo unde s-a putut stabili, pe lângă toate greutăţile, aşezarea lui a fost în număr relativ mic faţă de celelalte naţionalităţi.

Statul unguresc a căutat să creeze din centrele urbane tot atâtea bastioane ale maghiarizmului, cari nu puteau fi cucerite de naţionalităţi, ci din contră ele aveau rolul să asimileze şi desnaţionalizeze populaţiile de altă limbă din satele hinterlandului lor Î ) .

' ) Lăag L és Iekeifalussy. I. Magyarorszâg nipességi statisztikâja. Budapest 1884 pg. 129.

Borovszky S. Temesvâr tôrténete. Budapest pg 101. „Fol kell té-teleznûk hogy az ôntudat érztilete, melyrôl itt Temesvâr elsô tôrténet-iroj9 bsezél, a magyar polgâri ôntudat megnyilatkozâsa volt; mert a ma-gyarosodâs szelleme a mult szâzad negyvenes éveiben mâr oly erôs és méiy gyôkereket eresztett a temesvâri polgârsàg kebelébe, hogy annak kûlsô kifejezése is bizonyàra ôszinte is magyar volt*.

Beksics G- A magyar faj terjeszkedése és nemzeti konszolidâcrionk. Budapest 1896 pg. 66 67. «Nemzeti konszolidâcziouknak két hatalmas szinte egyenlôen îontos tényeziije van. Az egviket képezik a vârosok, a most alakulô polgâri elemmel, a mâsikat képezi parasztsâgunk. Vâros nélkiil nines aszimilâcziô mert nines kultura s mert a hajok elktilôaitve

B L A L U J 5 3 3

Cifrele recensământului delà 1910— cu tot caracterul lor tendenţios — dovedesc limpede că populaţia judeţelor delà apusul ţării era în majoritate românească, pe când cea a oraşelor o formau Ungurii, peste tot aproape în majoritate absolută

Oradea-Mare la 1910 avea numai 5*7% Români, faţă de 67*4 % Unguri, deşi populaţia judeţului Bihor era la această dată alcătuită din 59'3% Români şi 33*5°/o Unguri, pe lângă cari restul erau alte naţionalităţi.

Oraşul Arad avea la 1910 abia 16'3°/0 Români şi 630»/, Unguri, în schimb populaţia judeţului era de 66*8°/0 Români şi abia 20'1 % Unguri.

Oraşul Satu-Mare avea la 1910 abia 2.8o/0 Români faţă de 74'3°/o Unguri, pecând populaţia rurală a judeţului era de oT80/ 0 Români şi numai 37 , 3% Unguri.

Oraşul Timişoara la 1910 avea SQ'l°l„ Unguri, pecând Românii înregistrau abia 10'4*/o, iar Germanii 43*6°/o, deşi populaţia judeţului era repartizată astfel: Unguri 12"4'/o, Ro­mâni 38-0°/o şi Germani 37'20/n.

Elementul românesc abia după războiu şi-a putut cuceri locul cuvenit la oraşe. Procesul de romanizare al acestor centre urbane să desăvârşeşte totuşi foarte greu, fiindcă ele­mentele minoritare au o bună stare economică şi materială mult superioară populaţiei româneşti, apoi comerţul, indu­stria, marile întreprinderi şi instituţiile financiare până azi alcătuiesc aproape în toate oraşele, un bun, de care dispune numai elementul minoritar, fapte cari toate contribuie la pă­strarea aspectului, în mare măsură strein, al acestor centre.

Ş t Manciulea

élnek... ugyancsak egy hatalmasan kibontakozva vărosrendszer Magyar-orszâgon is létesiteni fogja nemzeti és târsadalmi egrségûnket*,

Kenéz B. Népûnk szaporodâsa. Budapest 1905 pg. 23. Hanusz I. Nemzetunk erôsôdése az alfôldôc. Fôldr. kozl. 1889 pg. 222.

1 Istrate N. Statistica naţionalităţilor. Bucureşti 1930 pg. 29.

CRONIC!

I. Al. Brătcscu-Voincşti : Din pragul apusului

Dl I. HI. Brătescu-Voineşti şi-a caligrafiat gândurile înălţător, omenesc şi creştin — ca un om pătruns de ceea ce e dincolo de viaţa de vierme, dincolo de um-brişul cotidian — într'o nouă carte. La vârsta d-sale, proprietar al unui unic fel de a răsbi prin mărăcinişul scrisului românesc, îi stă bine că s'a întors prestigios între noi.

Ştiu că arta, sau mai bine zis, meşteşugul cu care se îndeletniceşte duiosul povestitor din „Puiul" sau „Moartea lui Castor" nu mai are nevoe de critică; a-ceasta neinfluenţând în bine sau în rău părerea citito­rului asupra d-lui I. HI. Brătescu-Voineşti. Nu, fiindcă d-sa reprezenta în 1925 o definitivă valoare literară. Iar deatunci — timp de 10 ani — chiar dacă a iscălit unele cărţi slabe, cum e de pildă „Cu undiţa" şi „Firimituri", acestea nu fac altceva decât să întregească sau să astupe vr'o spărtură ivită ori să adauge material de decor operei care 1-a consacrat. Insă, nu vom pune pe acelaş plan „Din pragul apusului" cu „Intunerec şi lu­mină" dar nici în aceeaşi linie cu „Firimituri" sau „Cu undiţa" (aceasta din urmă era mai onorabil pentru d-sa s'o îi iscălit d. Mihail Sadoveanu...)

„Din pragul apusului" îl situează între Gala Ga-îaction şi Lascarov-Moldovanu. Autorul acelor şase faimoase scrisori pacifiste apărute în „Viaţa Românească" în timpul neutralităţii cari au produs conîuzii şi contra­dicţii (se svonise că I. HI. B. V. e îrancmason) se o-preşte în „Din pragul apusului* la ideea de bine, frumos şi omenesc, prin realizarea cărora vede adevăratul „progres" şi civilizaţie.

B L A J U L 535

flr vrea să spună: să fim umani, creştini până la serafic.

Capitolul „înseninare" e o pânză ţesută din fire preţioase. Din fiecare frază se reliefează o ridicare gra­dată a sufletului din realitatea şubredă, hâdă; şiretenia, minciuna, nedreptatea şi ipocrizia, coji metalice în care sălăşlueşte sufletul nostru. Frământării şi desechilibrului de astăzi, nu i se pot atribui decât tocmai aceste cauze de ordin moral. De aci, cartea ia coloarea urnii manual de etică, aplicând regula acolo unde adevărul apare singur şi limpede, fără căutări de iz didactic.

In făgaşul crezului său pacifist (utopic — deocam­dată), iată cum defineşte noţiunea de progres: „Progre­sul este partea evoluţiei pământeşti dorită şi înfăptuită de voinţa conştientă a omului şi care convine întregii omeniri,. Rşa cum e dată definiţia, e departe de a fi completă, dar rămâne valabilă închegării concepţiei de „progres", după dl I. Rl. Brătescu-Yoineşti. Eu cred că d-sa ar vrea să înţeleagă un progres moral — dacă s'ar putea numi — şi nu în sens general. Iată ce spune că ar putea să constitue un act de progres: 1. realizarea unui minus de durere fizică 2. realizarea limitării egois­mului 3. realizarea unui minus de egoism şi 4. realiza­rea unui plus de cunoaştere.

Drumul de străbătut în viaţă are multe cotituri de după care se ridică o iluzie, ce se transformă în de­cepţie, dacă omul nu caută adevărul, nu cu brutalitate,, ci prin contemplaţie. Celor obosiţi şi desghiocaţi de nădejdi le arată un iar călăuzitor : reîntoarcerea la Dum­nezeu; reîntoarcerea la înseninare şi echilibru pe o sin­gură cale: îndrumarea hotărâtă a gândurilor spre „Cel preste înălţimi stăpân", căruia dl I. Brătescu-Yoineşti îi înalţă imn luminos şi mireasmă curată: „Te înţeleg şi îţi mulţumesc că prin conştiinţa cu care m'ai înzestrat m'ai ridicat la rangul de colaborator al prefacerilor ce se vor urma pe pământul nostru. Ochii mei nu te văd, dar desluşit te vede mintea mea, nu numai din evoluţia vieţii dinaintea ivirii noastre pe pământ, dar şi din grija cu care şi azi necontenit repari greşelile noastre" (pg.

37). Splendide cuvinte. Numai la Chateaubriand se mai întâlneşte stabilită proporţia om-Dumnezeu, aşa de bine.

In afară de acesta, două capitole sunt de reţinut din cartea d-lui I. HI. Br. Y . : „Conferinţa" şi „Luceafărul". Cel dintâi Interesant prin sinceritatea cu care îşi po­vesteşte viaţa de om şi scriitor, iar al doilea e o des­tăinuire asupra genezei poeziei „Luceafărul" a genialului Eminescu. Ne vom opri deocamdată la paginile auto­biografice din „Conferinţă". Invitat de facultatea de li­tere din Bucureşti în 1932 — în cadrul seriei de confe­rinţe „Mărturisiri literare" — să vorbească despre sine şi opera sa, pe ecranul amintirilor trec tăvălug impresii din vremea copilăriei, de o uimitoare frumuseţe. Născut la Târgovişte în 1868 dintr'o familie de aristocraţi cu orgolioasă ascendenţă, creşte în spirit sub protecţia şi înrîurirea unchiului său Hlexandru Voinescu — acel Hntonache din „Scrisorile lui Mişu Gerescu" — al cărui farmec de a povesti este prima ispită în formarea şi cristalizarea şuviţelor talentului scriitorului nostru. Prin liceu nu se remarcase. Ca lectură particulară nu citea decât cărţi asupra gâzelor de toate soiurile („Viaţa ani­malelor* de Brehm). Viaţă de student? Mai repede pe­regrinări delà o facultate la alta, decis să nu ispră­vească nici una. Noroc că i-a eşit în cale Titu Maio-rescu, omul care pune ordine în sufletul destrămat, sceptic şi inert al tânărului student. In sfârşit, a dus la capăt Dreptul, ca să ajungă un oropsit avocat în urbea natală. (Urmele îndeletnicirii profesionale din această perioadă sunt vizibile în „In lumea dreptăţii"). De-ăbia acum începe cealaltă carieră, cariera literară, ataşat pentru îndelungată vreme de „Convorbiri literare", unde publică pe rând, poezii, schiţe şi nuvele, pline de căl­dură şi claritate.

La întrebare „cum scrie", spune că fiecare bucată pleacă delà o întâmplare reală în jurul căreia lucrează subconştientul. Modul de a scrie diferă delà om la om. Dl HI. Br. V. a găsit un mijloc minunat de depanare a gândurilor: vânatul şi pescuitul.

La pescuit, în liniştea ispititoare a singurătăţii de pe mal, în aşteptarea vânatului în dosul unui copac, faptele se ordonează episodic, viu şi natural. Doar aş­teaptă numai să fie trecute pe hârtie. Rşa creiază operă viabilă (relativ) dl I. Rl. Br. Y . Noi altceva i-am îi cerut. Domnia-sa, contemporan cu atâţia dintre scriitorii no­ştri mari cari au visat dar n'au apucat zilele României întregite, ne-ar îi putut spune despre ei — în special despre Caragiale — atâtea lucruri pe care, cu siguranţă, nici o istorie literară nu le va cuprinde. Insă, din mo­ment ce nu le-ai spus, nu pot îi comentate. Deci, să trecem la capitolul în care ni se relevă motivele şi îm­prejurările apariţiei „Luceafărului" din creierul sbuciu-matului Eminescu.

Se ştie că T. Maiorescu a fost cel mai devotat dintre amicii lui Eminescu. Judecând obiectiv, trebue să recunoaştem că dacă n'ar fi dat peste un cărturar şi un om de formaţia lui T. Maiorescu, mult din ce ne-a lăsat, astăzi n'ar face parte din patrimoniul literaturii române. Mâna destinului s'a arătat şi aici mare cârmace. Dintre lucrările cari n'ar fi îost scrise dacă nu era la mijloc T. Maiorescu e şi Luceafărul. Să amintim, fugar, împrejurările. într'o dimineaţă la Titu Maiorescu. înainte de a aşeza pionii pe eşicher — şahul era singurul joc preferat de T. Maiorescu — dl I. Rl. Br. V. aruncă o întrebare :

— „Domnule Maiorescu, mă gândesc la cele mai frumoase balade pe care le cunosc, citirea nici uneia din ele nu mi-a sugerat că ea trebue să fi isvorît dintr'o adâncă sfâşiere sufletească îndurată de autor. Ei bine, Luceafărul mă face să cred că Eminescu a îost îndem­nat să-1 scrie de o mare durere pe care trebue s'o fi îndurat. Ce ziceţi?

După o aruncătură de ochi spre uşa salonului, T. Maiorescu îi răspunse:

— Da, ai dreptate, Luceafărul a răsărit din noaptea unei mari dureri, flm să-ţi fac o mărturisire, dar şi o rugăminte : păstreaz-o pentru mult mai târziu" (pg. 180). Hcest „mult mai târziu" s'a strecurat uniform peste ani.

Delà 1892 şi până la 1935, 43 de ani. Şi amintirile îşi cer dreptul la viaţă. Dl I. HI. Br. V. a socotit că e vremea. In fraze curgătoare şi străbătute de limpezimi de gânduri, T. Maiorescu îi prezintă un Eminescu des-nădăjduit şi încâlcit în mrejele „demonului cu ochi mari, cu părul blond", Veronica Miele, pentru care scrisese:

„Tu nici nu şti a ta apropiere „Cât inima de-adânc o linişteşte, „Ca răsărirea stelei în tăcere. „Iar când te văd zâmbind copilăreşte, „Se stinge 'n mine o lume de durere, „Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Titu Maiorescu vede cum această femeie vrea să îie destinul nefast al poetului; iubirea lor era încadrată în legile celei mai perfecte armonii. Fiindcă această iu­bire ducea în mod fatal la o căsătorie, T. Maiorescu, se opune ăstor planuri. Când s'a opus, a înţeles întâi să ferească pe poet de alte privaţiuni şi să evite o cauză care ar îi înăbuşit tot ce a produs ulterior ; Emi­nescu era hotărît, şi o spusese, că se lasă de poezii. Dar, găsesc că e mai bine să îac loc convorbirei dintre ei.

— „Cum se poate, Eminescule, să spui un aseme­nea lucru? Te laşi de poezie! Se lasă de poezie, ca să ajungă un om ca toţi oamenii, acela a cărui chemare pe lume e poezia!

— Poate ar îi îost mai bine pentru mine, dacă n'aş îi scris nici un rând de poezie" (pg. 199).

Văzând că orice argumente nu-1 pot debarasa de acea îemeie, Maiorescu recurge la un mijloc îorte ; des-bracă de haină „suava" îiinţă adorată de Eminescu, ca să o vadă aşa cum era:

— „Eminescule, iartă-mă, te rog, de siâşierea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuesc, — dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merii ă această cinste... n'o merită. înainte de dumneata a îost... prietena altora, a îost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el!*...

Eminescu şi-a strâns buzele c a pentru a înlătura un gust amar, s'a sculat şi a plecat, după ce îl făcuse

pe Caragiale „canalie!". Luceafărul a apărut la Viena în România lună şi nu în Convorbiri, scurt timp după această întrevedere. In urma celor auzite delà Maio-rescu, sigur vor fi avut loc scene sau chiar o ruptură între Eminescu şi Veronica Miele, fiindcă ea încearcă să-1 recucerească:

„Cobori în jos, luceafăr blând, „Alunecând pe o rază, „Cobori în casă şi în gând, „Şi viaţa-mi luminează.

Dar el rămâne dârz, neclintit şi: „... tremură ca alte daţi „In codri şi pe dealuri, „Călăuzind singurătăţi „Pe mişcătoare valuri.

Şi: „... nu mai cade ca 'ntrecut „In mări, din tot înaltul: „ — Ce-ţi pasă ţie, chip de lut: „Dac'oiu fi eu sau altul!...

Aceasta e geneza „Luceafărului", balada al cărui farmec, credem, ar merita elogiile oricărei naţiuni.

Desigur, materialul turnat în cartea dlui I. Al. Bră-tescu-Yoineşti, n'are o valoare literară, decât în măsura în care amintirile sale întregesc cunoaşterea unor oa­meni şi opere literare. Insă, „Din pragul apusului", n'aduce decât o modestă şi vagă contribuţie la cele ce ştiam despre Eminescu şi Titu Maiorescu. In afară de relaţiile referitor la „Luceafărul" şi paginile autobio­grafice din „Conferinţă", restul, nu rămân decât simple sugestii {înseninare, Vise) şi sentimente (Moş Vasile Drozman). „Din pragul apusului" totuşi ne e dragă în modestia cu care a apărut, pentru stilul ponderat, re ­ţinut şi pentru limba neaoşe, fără artificii, dulce, mlădie, ca un cântec în la minor.

Niculae Albu

Lucian Blaga: „Avram lancu" P e m a r g i n e a t u r n e u l u i C a l b o r e a n u

Se crede în deobşte că Dl Lucian Blaga e un nedrep­tăţit al teatrului românesc. Faptul că dramele Dsale s'au impus la noi prin streinătate era socotit — pe nedrept — ca o dovadă în plus. Pe nedrept, fiindcă pentru Dl L. B. drama nu-i un gen literar pentru uzul public. Dsa nu scrie pentru a scrie dramă ci o utilizează ca mijloc pentru a desveli preocupări prea pline de gând şi pe cari, crede Dsa, aşa le relevă mai bine.

Numai acest fel de a vedea „teatrul" Dlui L. B. justi­fică multe inovaţii de tectonică sau concepţie, acceptate, nu pentru a înlocui altele perimate ci pentrucă pretindeau aceste diformări un imperativ lăuntric.

Âşa fiind e natural ca dezideratele scenice şi spectacu­losul să nu constitue o problemă vrednică de prea mare atenţie, iar când totuşi recurge la ele, le subordonează unei sugestii ce visează foarte puţin gustul spectatorului şi foarte mult individul cu trăire lăuntrică. Dramele Dlui Lucian Blaga trebuesc citite şi nu văzute. Citite cu opriri la fiecare frază sau replică.

Or, teatrul pretinde altceva. Şi — cred — tocmai pentru acest altceva şi-au întârziat intrarea în repertoriu „Meşterul Manole", Turburarea Apelor" etc. iar „Avram lancu" contează ca o piesă „căzută" la Naţionalul din Bucureşti. Vina e a celor ce vreau cu orice preţ pe L. B. pe scenă.

Turneul Calboreanu, datorit acestui insucces, ne-a adus-o în provincie.

* In preacunoscuta „sală de gimnastică* archiplină, stră­

dania tuturora de a da spectacolului iluzia unei veritabile seene a fost aproape fără nici un rezultat. S'a dovedit odată în plus, şi poate mai dureros ca oricând, lipsa unei săli de spectacole corespunzătoare unor exigenţe provinciale cât de modeste, exigenţe cari ţes tragedia unui palat cultural încă „în roşu". Fiindcă acest Blaj în care nu există cruce de mormânt să nu mărturisească o glorie culturală sau o victo­rie de arme, acest orăşel amărât care a dat neamului tot ca

putea strânge pentru sine, încă nu are un palat cultural, o •ală unde să-şi primească mai sărbătoreşte un prieten sau chiar un duşman.

*

Neajunsul amintit, ca praful aşternut pe o frescă, a ză­dărnicit orice încercare pentru o scenă acceptabilă.

Prologul de pildă a fost sub aşteptările celei mai sărace fantezii. Motivul însă e mult mai complex şi dacă e adevărat că pentru o acceptabilă punere în valoare scena era nesu-suficientă, e tot adevărat mijloace technice* (decor etc) nu erau mai bogate.

Dar ceeace într'adevăr i-a degradat valoarea a fost lipsa de atenţie ce i s'a dat chiar de ansamblu. Mitul pasării măiastre e motivul care dă profunziuni nebănuite. E un motiv din acelea cu care Dl L. B. foarte des încearcă luciul unor credinţi, aşezat pe apele sufletului din vremuri ances­trale, în grele comori sufleteşti. Acest tablou, ca şi altele în care mistica populară ţese fire nevăzute peste spectatori, pretinde o atenţie încordata şi deosebită din partea ansam­blului în primul rând, pe care (atenţie) ca public nu o poţi pretinde unei trupe în turneu, sortită prin definiţie a-şi me-caniza rolul şi a se epuiza, fizic mai puţin decât moral, în fiecare seară în alt oraş.

Dl Calboreanu, oricât efort ar fi făcut, nu putea arunca această plasă de fire nevăzute şi peste personalul Dsale. Şi, dacă am fi prea exigenţi, am spune că un pic şi Dsa era mai la marginea năvodului de mister.

Scena II, cele 3 muntâriţe, (în număr de una plus un bărbat travestit) a făcut o impresie detestabilă. Nu avem cuvânt îndeajuns să protestăm împotriva astor fel de expe­diente de 'scenă cari, pe lângă rezultatul deplorabil, siluesc valoarea piesei. In cazul în speţă tot misterul dialogului Iancu şi numtăriţa din Albac, deşi era un motiv de scenă menit să sugereze rolul unui Iancu — idee, a fost retezat printr'un simplu condeiu, poate al capriciului, poate al lipsei de personal sau poate datorită celor menţionate mai sus.

Dar neajunsurile amintite la prolog fatal au degradat epilogul.

Piesa citită e mai răscolitoare, te în value incomparabil mai mult în acel val de trepidaţiuni sufleteşti, te stăpâneşte mai mult. Când am citit-o prima dată, tabloul ultim de de zastru fizic şi moral al Iancuiui (cel mai dificil tablou) părea firesc, deşi nu îndeajuns de integrat în tectonica piesei. Această fiindcă lectura fereşte de materializare. Iancu nu e Avram Iancu din Vidra de Sus, ci valul de revoltă seculară („Eu sunt moţul... moţul fără nume") care revoltă, întrupată din pasărea măiastră dă năvală peste „munţii clădiţi unul peste altul". Iancu e pretextul de destindere firesc, după opresiuni prea mari după care destindere tot firească şi istorică e şi retragerea apelor „prin goruni" înapoi de und® pornise iureşul. Iancu e deci o „personificare" a abstractului, pe care o poţi înţelege şi trăi deplin în imaginaţie unde nu se poate concretiza până la desgust. Or, neajunsul ultimului tablou a fost tocmai acesta. A fost la ceeace, cred, nu s'a gândit nici un moment Dl L. B. Fiindcă Iancu în toată piesa nu trebue să fie nu rol, ci o idee. Digresiunile, chiar ale au­torului sunt scăderi ciudate şi neexplicate la Dsa. „Avram Iancu" a început în mit şi firesc era să sfârşască în mit.

Iată de ce tabloul ultim a fost detestabil. Detestabil fiindcă orice transpunere în scenă fatal duce la acest rezultat (vina e la autor) şi detestabil fiindcă Dl Calboreanu n'a se­sizat înţelesul profund simbolic.

Dar dacă aici n'a fost la nivel, în tabloul II (faza I: Comitetul naţional) a satisfăcut orice aşteptări. Scena aceasta plină de un dinamism răscolitor de revolte se pare e mai aproape de structura sufletească a Dsale dar şi a Dlui L. B. care aici, ca şi în multe alte părţi s'a indentificat cu Iancu, grefând pe motivul trecutului, probleme ale actualităţii, cari desigur îl preocupă. „Nu aşa, nu tinere — căci astăzi nu mai sunt tineri! In vremuri ca acestea tinerii se fac bărbaţi în douăzeci şi patru de ceasuri"... Dacă nu le-ai şti vorbe ale Iancuiui le-ai crede rostite de cineştie ce proces al generaţiei tinere de azi. Dar în decorul „unei scoale sărace la Sibiu", într'o spendidă tiradă, pe tot atât de dificilă, Dl Calboreanu te duce cu decade în trecut fără însă a uita că trăeşti ace­leaşi timpuri cu Dsa cu Dl Lucian Blaga, că într'adevăr sunt timpuri cari survin nu numai în 1848, când acele douăzeci şi patru de ceasuri îţi impun să fi bărbat. Ca spectator simţi

năvala sângelui şi furnicarea de zile mari, ca în faţa unui diabolic răzvrătitor. Replica simpaticului popă Păcală a fost smulsă nu recitată.

Efectul în mare parte e datorit unui teren „lucrat" de alte motive decât ale piesei, dealtcum ca în multe părţi unde folosind trecutul visează actualitatea (procesul generaţiilor, revizionismul etc).

Natural ca valoare în timp drama nu câştigă prin acea­stă manieră, sorocul ei fiind legat de viabilitatea motivelor vizate.

In ansamblul dramei se profilează două atitudini, două metode, să le zicem de luptă, integrate în Iancu. Prima de­sfăşurată în prolog, faza I şi II e cea proprie tuturor mişcă­rilor revoluţionare: acţiune rapidă, radicală, temerară, care debordează alvia evenimentului cotidian. „Raţiunea" ei de a se desfăşura e susţinută de sufletul colectiv cu tot complexul fiinţei lui; iar speculaţia, puţină cât o caracterizează, e de­terminată tot de el pentru susţinerea ei. Instinctul secular ridică din acest suflet un imperativ ce organizează întreg freamătul de nelinişte al masselor, îi dă această „raţiune" care nu ţine cont de premiza realităţii. Aceasta din urmă e uitată, massele se avântă pe drumuri cari pot da mai reped* în vadurile idealului U7 mărit, dar se pot rătăci şi în desişuri. In acest ultim caz, vizat în „Avram Iancu", drumul scăpat din ochi, hăue cu rezonanţe dureroase. Imperativul, pe cul­mile disperării, răvăşit, desrădăcinat din elanul colectiv, îm­pinge la „diplomaţie", pentru el haină streină, haină de împrumut.

Iancu în faza III nu-i decât diplomatul de ocazie, strein în straele-i de rigoare.

Aici e cazul să amintim greşeala de tectonică a dramei; această curmare degradatoare a finalului.

In continuare piesa nu-i decât o desfăşurare de acţiune (ilustrarea istoriei) fără vreun interes deosebit alături de cul­mile dramatice atinse până aici. Pentru Dl L. B. partea de narativ nu putea spune prea mult şi — cred — numai o angajare exagerată în istoric 1-a determinat pentru faza III, fiindcă de aici în colo curba potenţialului cade brusc şi din lirismul primului tablou continuă prea puţin grăitor. Natural

acest neajuns de concepţie s'a evidenţiat mai mult pe scena delà Blaj. Dl Calboreanu (fiindcă de restul ansamblului e greu de spus ceva) n'a putut decât să promită în fiecare moment.

Tabloul prim al fazei III estompează momentan neajun­sul amintit. Greu de prea mult suflet acesta e de un efect magistral. Dialogul acompaniat de dureroasele încercări ale nebuniei, e purtat cum nu se putea mai măestrit pe brazda unor credinţi autohtone. La ce nivel s'ar fi putut ridica acest tablou cu un Iancu interpretat, mai cald, mai convingător, mai puţin absent decât Dl Calboreanu.

Virgil Fuiicea

Propaganda sovietică anticreştină „Hteismul militant* din Moscova continuă cu multă

perseveranţă şi metodă o propagandă mondială pentru distrugerea oricărei religii creştine şi în mod particular a celei catolice de pe întreg rotogolul pământului. Pro­paganda este mai intensivă şi mai diabolică în Rusia sovietică unde bezbojniki (misionarii ateismului) ajutaţi de oficialităţile republicane comit cele mai înfiorătoare sacrilegii: dărâmă bisericile sau le transfoarmă în sale de spectacole ; ucid preoţii sau îi exilează în cele mai gheţoase colţuri ale Siberiei, cum au făcut cu Monse­niorii Fedorov, Çepliak, Butkeviç, Sloskan *)' şi alţii mulţi de tot. Muncitorii şi intelectualii mireni, suspecţi de creştinism, încă sunt maltrataţi în fel şi formă. Şcolile sunt complect ateizate. Rolul lor e de a forma noua generaţie în spiritul celei mai curate ortodoxii marxiste. Deviza afişată pe toate monumentele sovietice este : „Cine luptă contra religiei, luptă pentru socialism!"

Destul de intensivă şi de diabolică este propa­ganda sovietică anticreştină şi în afară de Rusia. In şirele ce urmează vom arăta cetitorilor noştri, pe scurt, după informaţiile cele mai sigure şi mai precise ale unor personalităţi streine de mare greutate (cari au pe­trecut timp mai îndelungat în Rusia sovietică şi cari

*( Cîr. ^Documentation Catholique" din 9 Sept. 1933 şi „La Vie Intellectuelle" din 10 flpril 1935.

posed o documentaţie solidă şi bogată asupra bolşe­vismului), infernala propagandă anticreştină din lumea întreagă.

Trebue să precizăm aci c ă Moscova în propaganda sa anticreştină „ţine seamă de toate condiţiile concrete ale fiecărei teri şi ale fiecărei naţionalităţi* »). Iar în programul Kominternului se scrie: „Printre datoriile re­voluţiei culturale care trebue să îmbrăţişeze cele mai largi mase un loc special e ţinut de lupta contra opiu­mului popoarelor, religia, luptă care trebue dusă în mod sistematic şi fără slăbiciune" 2). In vederea "acestei lupte sistematice, Moscova n'a întârziat să deschidă nişte „seminarii speciale" în care îşi pregăteşte misio­narii recrutaţi printre semi-intelectualii atei din diferite teri şi neamuri.

In Orient programul Moscovei e să ridice o serie de mişcări naţionaliste contra imperialismelor europene şi mai ales contra Misiunilor catolice 3 ) . Autohtonii pă­gâni sunt mereu îndemnaţi ca să ceară guvernelor lor expulsarea misionarilor catolici, şi la caz că guvernele nu o vor face, atunci s'o facă ei prin orice mijloace. Doar' sunt cunoscute masacrele delà Nankin din Martie 1927 în care au fost măcelăriţi Părinţii misionari C. Vanara şi H. Dugout ! — Numeroasele turburări din Indii n'au fost puse la cale, în mare parte, de agenţii Moscovei?! Nu pentru aşa ceva s'a înfiinţat „Friends of Soviet Union" în ziua de 15 Maiu 1932 la Bombay?! Au nu Sovietele pregătesc în Asia boicotarea mărfuri­lor de provenienţă europeană cu tendinţa de a ruina Europa şi a o târî în toate revoluţiile posibile?! Au nm tot Moscova a recrutat o mulţime de propagandişti printre Africanii [de culoare), învăţându-i cum să lupte mai eficace contra misionarilor?! 4).

*) Vezi magistratul articol al Mgr-ului d' Herbigny; „La pro­pagande soviétique antireligieuse dans le monde", In „Revue des Deux Mondes" din 1 şi 15 Febr. 1933 şi în ^Documentation Catholique" din 18 Martie 1933.

*) „La Vie Intellectuelle" din 10 April 1934, pag, 23—23. *) Cfr. J . Marqués-Rivière: „Les Soviets et V Asie", în „Vie In­

tellectuelle", 10 Oct. 1934. «) „Doc. ca/h." (18 Martie 1933) col. 663 şi urm.

Dar persecuţia brutală care continuă şi astăzi cu multă turbare în Mexico n'a îost pregătită şi dusă la îndeplinire de francmasoneria nord-americană ajutată de Moscova?! Şi nu tot Moscova a pregătit şi revoluţia din Peru?! De altcum se ştie : francmasoneria stă uşor în serviciul comunismului precum şi comunismul în serviciul franc­masoneriei. Comunismul şi francmasoneria se confundă întru toate când e vorba să atace Biserica 1 )

In Europa metoda de luptă anticreştină a îost pre-cisată în mod ştienţiîic. Cea mai simplă dar în acelaş timp cea mai eîicace propagandă caută, Moscova, s'o facă prin şcoală. Dăscălimea e îndemnată să se orga­nizeze în sindicate afiliate Internaţionalei a IlI-a şi apoi să lupte pentru eliminarea învăţământului religios din şcolile de stat şi pentru suprimarea complectă a învă­ţământului conîesional catolic. In plus, dascălul ca ori şi care alt marxist, va exploata, ori decâte ori i-se va da ocazia, pseudoconîlictul dintre ştiinţă şi religie. Mai mult: învăţătorii simpatizanţi ai Moscovei, vor organiza tineretul în diîerite asociaţii cum sunt: „pionerii lui Lenin"; „tineretul muncitor"; „bezbojniki = (ateistul militant)" etc. cu scopul de a-i creşte într'o ură de ne-descris contra a tot ce e religios.

O propagandă destul de eîicace se iace şi prin ateliere, îabrici, teatru şi cinematograîele muncitoreşti.

Muncitorii şi mai ales muncitoarele sunt îndem­nate să lupte pentru înlocuirea căsătoriei cu aşa nu­mita „uniune liberă"; să lupte pentru laicisarea spita­lelor, asilelor, şcoalelor, pentru expulsarea congrega­ţiilor şi pentru ruperea relaţiilor diplomatice cu Roma Papală. Pentru destrămarea îamiliei, — acest „nucleu de viaţă burgheză", — vor susţinea Introducerea divor­ţului în ţerile în cari nu e încă introdus. Vor lupta mai ales contra legilor cari interzic avortul, şi altele multe de neamintit.

E satanică mai ales propaganda ce se îace prin teatru. „Ura îşi ajunge culmea", zice Mgr. M. d' Her-bigny, în reprezentaţiile teatrale, date în săli mici, de

') R. Bessières: „Le Mexique Martyr' (Edit. Bonne Presse, Paris) paf . 36, 60, 113 şi de altcum întreaga lucrare.

nişte trupe speciale, asupra unor teme antireligioase ; spectatorii sunt excitaţi până acolo încât adesea se- a-runcă spre sfârşite între actori pentru a călca în pi­cioare împreună cu aceştia, crucifixul sau icoane, sau Biblia, sau nişte simboluri euharistice. Aceste „drame" inspirate după nişte modele moscovite, au trecut prin Anglia încă în Decemvrie 1932" i). Aceste spectacole blasfematorii (secondate de nişte filme tot aşa de blas-fematorii) se jucau mai ales în Germania (înainte de regimul hitlerist) la Berlin în Parkstrasse No. 16, la Leipzig, Nûrenberg, Hamburg etc. Mărturie despre ace­stea ne sunt ziarul comunist „Rote Fahne" din 18 Apr., şi ziarul socialist „Das Freie Wort" din 19 Apr. 1931. Spectacotele amintite se practică şi astăzi prin unele cabareturi comuniste din Apusul Europei (Londra, Bruxelles, etc.).

Moscova dispune şi de o bogată presă în diferitele centre muncitoreşti de pe glob, în care propaganda so­vietică anticreştină ocupă un loc de frunte. La noi are la îndemână aşa numita „presă din Sărindar", care nu pierde nici o ocazie spre a discredita viaţa religioasă a neamului nostru. — Nu mai amintim de posturile so­vietice de radio-emisiune cari înjură aproape zilnic religia în toate limbile (începând cu ruseasca şi sfârşind cu nu ştiu care congoleză).

Propaganda anticreştină a sovietelor de care e strâns legată şi propaganda lor economică destructivă a obţinut un succes destul de însemnat, în Europa, imediat după războiu. Astăzi are însă îoarte puţine şanse de reuşită, mulţumită organizaţiilor creştine şi educaţiei muncitorilor. Muncitorii europeni inteligenţi, convinşi că libertatea ce li-se predica din partea mar­xiştilor era menită numai să-i distrugă, că raiul ce li-se promitea era un adevărat infern (căci altfel cum s'ar explica starea deplorabilă a tovarăşilor lor din Rusia, Mexico şi din alte teri sovietizate), nu se mai lasă îm­bătaţi de materialismul moscovit care vrea să brutali-

>) „Doc ea/h." din 18 Martie 1933, col. 666, 687 - 690,

zeze întreaga omenire. Propaganda sovietică anticre­ştină e însă considerabil înlesnită în ţerile coloniale, în Asia, Africa şi chiar în unele ţinuturi din America „mulţumită supravieţuirii unui regim care nu mai co­respunde aspiraţiilor moderne şi mulţumită unor abusuri pe cari în Europa, organizarea muncitorească şi pro­gresele instrucţiei le-au înlăturat de mult timp Acolo această propagandă prezintă o mare primejdie pentru civilizaţia europeană transplantată cu jertfa vieţii de milioanele de pioneri ai Evangheliei lui -Christ.

Oricât de turbate ar îi porţile iadului, nu vor putea distruge religia adevărată a lui Christ. Invincibilitatea Bisericii ne-a asigurat-o Dumnezeescul Ei Fondator. Chiar în Rusia unde propaganda bezbojnikilor e mai sălbatică, sunt mari speranţe de o apropiată reînoire religioasă în sens roman, catolic. E însă de datoria cea mai elementară a popoarelor civilisate să împiedece distrugerea civilizaţiei lor din partea marxismului, atât la ei acasă cât şi în restul lumei.

îoan Vultur

Pro memoria

f Nicolae Pop de C. S.

In 6 Decemvrie 1935, ziua patronului său ceresc, a fost petrecut la groapă, de Blajul întreg — public şi şcolari —, venerabilul profesor pensionar şi protopop onorar Nicolae Pop.

Providenţa dumnezeiască a întocmit în aşa fel lucrurile, încât baciul Nicolae Pop, ajuns la al 77-lea an al vieţii, n'a mai avut prilejul să-şi reînoiască dorinţa pe care obicinuia să o exprime la ziua sa onomastică, din prilejul felicitărilor, eând, în locul anilor mulţi pe cari i-i doreau sumar prietenii, îiiertatul în modestia sa cerea numai unul, până la alt Sf. Nicolae, când contractul urma să se prelungească din nou.

De Sf. Nicolae 1935, la masa întinsă delà casa ospita­lieră a moşului Nicolae Pop erau iarăş prietenii lui, bătrâni

•) Păr. G. C. Rutten, O P. ^Manuel d'Etudes et d' Action Socia­les", Paris, Librairie Girandon, Liège, La Pensée cath., pag. 354.

B L A L U J 5 4 9

şi tineri —, dar, de data aceasta nu se mai închina „întru mulţi ani", ci păhărelele se ridicau pentru odihna sufletului părintelui Nicolae, mutat de ziua lui lângă arhiepiscopul din Mira Lichiei, cel făcător de minuni.

In Nicolae Pop Blajul a pierdut pe unul dintre puţinii profesori de legea veche, care prin apostolatul de pe catedră şi prin activitatea sa extraşcolară (mai ales ca autor didactic) a făcut să progreseze numele bun al Blajului şcolăresc, în cuprinsul României întregite.

Cel care în anii tinereţii sale a fost un elev distins, ca profesor la diferitele institute din Blaj şi mai ales la şcoala normală de învăţători — unde a muncit peste 40 ani — a fost omul care prin destoinicie, punctualitate şi tact peda­gogic a sfinţit locul pe care 1-a ocupat.

Incepându-şi anii şcolari la Blaj, în vremea absolutismului austriac, când sentimentele naţionale româneşti se puteau manifesta mai liber; fiind apoi în anii de liceu şi de seminar martor ocular la campania de maghiarizare a guvernelor un­gureşti de după dualism (Trefort, etc.) — care campanie a ultragiat sentimentele naţionale româneşti, — Nicolae Pop şi-a eălit în Blaj sufletul la focul iubirii învăpăiate de neam, lege şi limbă românească.

Din contactul cu marele arhiereu loan Vancea, pe care ani de zile 1-a servit ca funcţionar în cancelaria mitropolitană, şi care 1-a luat cu sine ca secretar şi în drumuri oficioase de ale sale la Budapesta, Nicolae Pop a avut prilejul să-şi dea seama de năzuinţele de oprimare şi suprimare ale guvernelor ungureşti, la adresa şcolilor româneşti ale Blajului, şi tot odată să-şi formeze modelul vieţii din pilda de bun român şi adevărat creştin a marelui Mitropolit, care s'a învrednicit de •pitetul de al doilea întemeietor al Blajului.

Meritele multilaterale ale lui Nicolae Pop, ca model de preot, profesor şi cap de familie, au fost tălmăcite în cuprin-zătoarea predică rostită în Catedrala Blajului — cu ocaziunea prohodului din 6 Dec. 1935 — de către Ilustritatea Sa Dr. loan Bălan, canonic mitropolitan. (Predica a fost reprodusă în ziarul „Unirea Poporului" No. 50 din 15 Dec. 1935).

Profesorul Nicolae Pop a fost însă dotat delà natură şi eu darul scrisului. De aceea socotim — din partea noastră — «ă cel mai potrivit omagiu adus memoriei bunului dascăl

dispărut va fi, să reproducem un crâmpei din scrisul său, şi anume epizodul, descris cu multă plasticitate, al deportării Blăjenilor — în frunte cu mitropolitul Victor Mihâlyi — în Septemvrie 1916, după intrarea României în războiul pentru «nitatea naţională.

Citind descrierea, pe care o dăm mai la vale, involuntar îţi vine în mintea tânguirea exilatului delà Tomis, care-şi plângea ultima noapte când s'a despărţit de soţia şi de mult iubita sa Romă, în elegia care începe cu nemuritoarele Tersuri :

Cum subit ilîius tristissima noctis imago, Quae mihi supremum tempus in Urbe fuit: Cum repeto noctem, qua tot mihi cara reliqui, Labitur ex oculis nune quoque gutta meis...

(Când îmi răsare în cuget icoana cea tristă a nopţii Care în Roma mi-a fost cel de pe urmă răgaz; Când mi-amintesc de-acea noapte în care lăsai tot ce-mi fuse Drag, şi acum din ochi lacrimi îmi curg pe obraz.

Trad. Şt. Bezdechi)

Pe Ovidiu îl durea că părăsea Roma, caput orbis terra-ram, pe soţie şi pe toţi cei iubiţi ai săi, iar pe mitropolitul Tictor şi pe tovarăşii săi de exil — între cari se afla şi pro­fesorul Nicolae Pop, — îi durea de Roma Mică, fructul oste-nelelor de aproape două veacuri ale vlădicilor bisericii unite, îl durea de rodul muncii şi cruţării necurmate a unei vieţi de om, depuse în acel „cuib valah", din care după lozincii Ungurilor n'avea să rămână nici piatră pe piatră, şi care ave* să devină praf şi cenuşă.

Internarea Blăjenilor Ziua de 11 Septemvrie 1916, ziua tăierii capului lui loan Boteză­

torul a fost aleasă de stăpânirea ungurească pentru internarea Blăjenilor 3 a Qradea-Mare.

Câte suspine, câte lacrămi, câte vaiete a auzit şi văzut gara Blajului (Kukullôszôg atunci) intre orele 9 şi 10, când călăuzul a dat signalul „mehet" de plecare a trenului încărcat cu tot ce avea Blajul mai ales, mai scump, nu a mai auzit şi nu a mai văzut până aci.

Dio noaptea de 28 August 1916, în care România a intrat în Ardeal, cu gândul de a ne elibera, ochii noştri în zadar se strângeau spre a aţipi pe o clipă, căci, deşi obosiţi de frământările zilei, a momentelor, bubuitul tnouritor ce venea de către Sibiu, ne deştepta mai agitaţi şi mai îngrijoraţi-

Inimile noastre îşi înmulţeau pulsaţiunile, iar sufletele noastre în­greunate şi copleşite de suferinţe secuiare se înviorau pe câte o clipă, crezând că a sosit momentul, când vor răsufla mai liber, putând noi îm­brăţişa si săruta aici în Blajul nostru pe viteazul dorobanţ.

Din aceste iluzii fericite ne deştepta însă trista realitate şi nesigu­ranţa viitorului.

Din 4 Septemvrie puhoiul de Săcui lefugiaţi umpleau drumurile de ţară, iar trenurile cu câte 50 vagoane, cari se ţineau lanţ cu refugiaţi toţi săcui, mergeau ca valurile Târnavei infuriate.

Alte trenuri încărcate cu honvezi faioşi, abia puteau fi târâte de locomotivele, pe cari le înjurau, cum ştiu ei înjura in limba lor patentată in acest fel, căci nu-i duce mai iute să înveţe ei pe „puturosul de valah" pentru cutezanţa lui obraznică de a călca în ţara lor.

Soseşte şi vestitul Gagyi cu poruncă delà guvernul unguresc din Pesta, ca să ne interneze. In câteva zile jandarmii nu mai încap în ca­zarmă, iar detectivii mişunau ca furnicele, traverstiţi in toate chipurile, printre noi şi prin satele din jur.

Gagyi îşi instalează cancelaria în cazarma jandarmeriei, iar cvartirul în casele cele nouă capitulare, iar mai pe urmă în seminarul teologic. Altcum avea mulţi cunoscuţi, ba chiar şi prieteni intre intelectualii noştri.

Unora dintre conlocuitorii noştri unguri, cari azi ocupă funcţiuni de stat, ori trag pensiuni delà stat, nevătămaţi de nimeni, nu le încăpeau pe gură cele mai murdare înjurături şi batjocuri la adresa României. '

Ba au pronunţat şi sentinţa Blajului: „Să nu rămână din el piatră pe piatră! Praf şi cenuşă să se aleagă din el"!

Cea dintâi ispravă a lui Gagyi a fost că a dat poruncă Metropo­litului, fericitului Mihâlyi şi Capitlului să pachetezu archivul, dându-i de ajutor la aceasta mai mulţi soldaţi.

Carele curţii metropolitane nu învingeau să care la gară pachetele cu cele mai preţioase documente oficioase.

Metropolitul Mihâlyi nu se putea îndupleca să plece, mai prefera să rămână aci, ori ce se va întâmpla.

A sosit însă nepotul său, fostul deputat în parlamentul maghiar (Petru M ) , care 1-a înduplecat în cele din urmă.

La început era vorbă să plece numai Metropolitul cu persoanele din anturajul lui.

Profesorimea şi ceilalţi intelectuali din Blaj au declarat, că ei de Mitropolitul lor nu se lasă. Laolaltă au muncit, laolaltă vreau să trăiască şi să moară!

Precum trecea timpul aşa creştea agitaţia între locuitorii Blajului. Au început denunţările şi perchiziţiile. Părintele Blăjan e cel dintâi care e perchiziţionat şl trimis la Alba-

Iulia. Profesorul Fodor e perchiziţionat şi el fiindcă în drum către casă, trecând pe podul minciunilor, chiar când trecea un tren pe sub pod, a căutat ceva in notiţ.

Jandarmii şi detectivii nu învingeau cu adunarea stindardelor na­ţionale române, brâne, cingători şi năfrămi cu tricolor român, pe cari le Îngrămădeau în podurile preturii. ^rfăs ESfes.

Văduva Măriţi Moidovan din Cergău! Mic, bolnavă şi neputincioasă e adusă la Blaj intre baionetele jandarmilor, nelăsându-o sâ-şi aducă cu ea nimic, afară de o perinuţă, şi de aci dusă la Cluj, ş. a.

Echipe de muncitori săpau şanţuri şi făceau îngrădituri cu sârmă ghimpată pe dealurile cari încep delà podui de peste Târnava-Mică, dia josul căruia se îmbină cele două Tărnave, pe culmea dealurilor din hotarul Petrifaiăului, în lungul Târnavei Mici, îri direcţia către Sovata.

Bubuitul tunurilor de către S*biu se auzea tot mai des, iar noi a-proape ne pierdusem capul. Pacheiam şi despachetam. Toate ascunzişurile de prin podurile casei ş. a. se deschideau să ascundă vreun obiect preţios.

Se desfăceau podelele caselor, se săpau gropi în pivniţe, pe sub şoproane, prin grădini, spre a ascunde ceeace nu puteam duce cu noi. — Ne împărţisem vitele, porcii, galiţele, la oameni de pe sate.

Cucuruzele, grădinile, viile rămân neculese, pradă refugiaţilor Săcui, cari prădau nejen?.ţi tot ce puSeau, căci erau ale Valahilor.

începuse şi trenurile cu Nemţi bavarezi să se ţină ianţ. Tot Neamţul era cu o hartă în mână. Dar ori cum se holbau ei pe hartă, de Mărăşti şi Mărăşeşti n'au dat cu ochii, căci de sigur se întorceau îndărăpt!

Astfel am petrecut noi Blăjenii zi'.eîe delà 28 August, până în ziua de 10 Septemvrie. In zma aceasta am cărat bagajele ia gară: saci cu fărinâ, fasole, legume, pleuri cu unsoare, cufere de ale mâncării, butoieşe cu vin, lăzi cu vesminte de pat, perini, plapome, scătuice (cutii,) cu mă­runţişuri femeeşti şi de ale copiilor, legene şi trocuţe pentru copilaşii mici ş. a.

Cărăuşii din Blaj nu ajungeau. Ne adusesem cărăuşi din sateie vecine. Aceştia neîndemânaţi cu poveri şi pachete de acestea, fiind carele încărcate cu vârf, tot la 2 - 3 paşi se rostogolea şi cădea jos câte un pa­chet, cadă, pleuri cu uşoare, ş. a.

Iar noi, cu copiii cei rrici, ori cu nepoţii in braţe, cu soţia bolnavă, mama ori soacra bătrână şi neputincioasă de braţ, cu feţele scăldate ia lacrimi îi urmam.

Nu vom putea uita niciodată momentele grozave ce le-am trăit, nu numai eu, ci toţi, când pentru ultima oră am închis chiliile caselor şi poarta, dând cheile unui cumnat al meu, econom, care sta şi el cu carul încărcat, ca să plece şi el într'o Sature.

Mereu îmi suna în urechi teribila sentinţă adusă Blajului de marii patrioţi unguri: >Nu va rămânea piatră pe piatră. Praf si cenuşă din el<.

Ce ai greşit tu Blajute, ca să te ajungă această sentinţă mai mult decât draconică? Tu n'ai fâcut nimănui nici un rău. Tu numai ai muncit în interesui neamului şi chiar al ţării, ai cărei fii acum vreau să te şteargă de pe pământ. Chiar şi astăzi cei mai distinşi fii, pe cari tu i-ai crescut la sinul tău, ca ofiţeri şi subofiţeri îşi varsă sângele pentru apărarea ţării, ş. a.

Iar când mai pe urmă învârt cheia în poartă, îmi revoc în mint» cruţarea, svârcolirile şi oboseala de peste 30 de ani, ca să am un adăpost la bătrâneţe. Tu lăcaş născut din sforţări atât de încordate, ca mâne să devii praf şi cenuşă? Dacă este un Dumnszeu drept şi bun, aceasta uu va fi! Şi este! O să vedeţi că este!!

In această firmă credinţă mi-am mai împresurat încă odată casa cu ochii, am încuiat şi am predat cheile omului meu.

Ajunşi ia gară cu lăzi stricate, cu saci sparţi, cu pleuri cu unsoare turtite — adunate de pe drum, cum cădeau din car, — ne apropiem de vagoane să ne îmbarcăm.

Altă pacoste! Vagoanele destinate pentru noi, erau vagoane în cari liferau boi, porci, ş. a., ca atare murdare şi pline de gunoiu.

Ne-a apucat noaptea până le-am curăţit, ca să nu ne aşezăm tn gunoiu.

Cu curăţitul vagoanelor, cu improvizarea scărilor pentru a ne putea urca în cupeuri (vagoane de boi), intrăm în noaptea de 10 spre 11 Septemvrie.

De amiază regulată n'a fost poveste. A venit timpul cinei. Bătrânii şi copiii cei mai mari îşi continuă

cina cu amiaza începută: pâne, brânză, slănină, carne friptă-rece. Copiii cei mici învăţaţi cu cină caldă, îşi încep concertul şi circusul

obicinuit de-acasă, când mama nu le putea servi la timpul obicinuit. In privinţa aceasta, apoi vagonul în care ajunsesem eu cu familia

mea, a dus recordul. Concertul de plâns şi strigăte înduioşate îi începea de regulă ne­

poţica mea Nora, de 273 ani şi apoî îl continua copilul Şitu de aceiaşi vrâstă al colegului meu Vaier Suciu, dar într'un tempo aşa de înălţat, în­cât contrabalaasa pe toţi cei din vagoanele vecine, deşi erau cu jumătate mai vrâstnlci decât el.

Nu se sfârşea bine actul I din concertul început şi asistam Ia înce­putul actului II, mai interesat şi mai picant.

Un copil era obicinuit să doarmă în leagăn orî în căruţa sa proprie, privind până la adormire lampa de pe costănelul de noapte.

Altul să se culce în pat lângă mamă-sa, ori tăîulucu-său şi să adoarmă în respiratul caid şi dulee părintesc. Aici însă nu era vorbă de costănel de noapte la căpătâiu şi de lampă, ci o lumină slabă de său licărea la capătul unei saltele întinsă pe podelele vagonului, (saltea) că­reia in zadar se svârcolea biata mamă să-i dea înfăţişarea patului tihnit de-acasă, spre a mulţumi pe micuţul, iar tata ori moşul îşi da şi el silinţa întru ajutorul mamei, dar nu culcat, ci el răzimat cu spatele de păreţii vagonului, ori ghemuit pe un sac cu făină ori ladă cu bagaj de drum.

Publicul spectator delà concertul din vagonul nostru consta din următoarele persoane: 1. Soacra mea, văd. Ana Ordace, femeie de 76 ani (sta) în loja de gală — la capătul saltelei pe care era culcată strănepoata sa Nora. 2. Văd. protop. Ana Crişan, aproape de aceiaşi vrâstă, ghemuită pe un cufăr. 3. Dşoara Eliza Bodocan, directoara Internatului de fete, cu sora sa Emilia, superioară la internat, răzimate de câte un pachet, cu parlzoalele şi ridiculele în mâni, visând dulce pătuţul cald şi tihnit de altă dată. 4. Colegul Petru Ungurean cu soţia sa Victoria şi băiatul Victor. 5. Colegul meu Vaier Suciu cu soţia sa Veturia şi copilaşul Şitu — actorul de forţă — şi unul mai mic şi o soră a nevestei saie. 6. Fa­milia Victor Muntean, Doamna cu 3 fetiţe şi băiatul. 7. Eu, soţia mea, copilele Veturia m. Hossu, cu copila Nora, copila mea Genica şi o servitoare.

întâmplarea a adus ca în compania întreagă eu să port cea mai grea povară şi trupească şi sufletească. Aveam de purtat grija soacrei, femeie bătrână de 76 ani, bolnavă, cu gândul mai mult la fiul său Dr. CorneHu Ordace, advocat, care se afla in Palanca sârbească. Fiica mea cea mai mare plângea pe soţul sàu Iustin Hossu, agronomul moşiilor ca­pitulare, plecat cu o zi mai înainte, nu ştiam unde (la armată), lăsând acasă toată agoniseala economiei lor — cincizeci de porci îngrăşaţi 5 luni de zile, in valoare de 50,000 Cor., cari în vremea aceea erau bani, Despre soţia mea nu mai spun, cât a avut să sufere împreună cu mine, împăr­tăşind şi suferinţele mamei sale, şi a ficei sale, plus vecinicul gând Îndu­rerat delà fiul nostru Niculiţă, care era pe câmpul de luptă, din 14 Iulie 1914.

In chipul acesta am petrecut prima noapte de pribegie. Revărsatul zilei de 11 Septemvrie ne află pe cei mai mulţi istoviţi

de neodihnă, preumblându-ne pe peronul şi jurul gării Blaj, munciţi de gândul celor lăsate acasă şi de celea ce ne aşteaptă în pribegia deja începută.

Clopotui de 6 V 4 1 delà Catedrala noastră iubită, ne vesteşte, că se apropie piecarea noastră,

Metropolitul Mihălyi mai dorea să asculte o sfântă liturgie în acest sfânt locaş, la umbra căruia s'a conceput înfăptuirea, reînvierea Daciei Traiane şi să adaugă o sfântă, neprihănită şi scăidată în lacrimi rugăciune la multe rugăciuni ale nemuritorilor lui antecesori, cari au murit chinuiţi de acest dor, şi apoi să plece în neagra pribegie.

Pe ia 9 ore a. m. soseşte şi El şi-şi ocupă cupeul rezervai: un cupeu de clasa a Ill-a, cu bănci de scândură de brad şi fără coridor.

După atâta aşteptare, credeam că vom pleca. Qagyi aştepta şi el neliniştit, îndrumări, ceeace se vedea de pe miş­

cările şi preumblările lui agitate în jurul prăzii lui grase, trenul cu inter­naţii Blajului, pe care tot ia 15 minute îl incunjura odată, ca nu cumva să scăpăm careva din ghiarele lui.

In timpul acesta detectivi şi jandarmi delà telefon se ţineau lanţ. Unii veneau, alţii se duceau.

Pe la 10 ore se vede că s'au isprăvit lucrurile, căci se urcă şi el pe treptele unui cupeu de clasa a 111, face semn conductorului, iar acesta dupăce fiueră odată, strigă: mehet, şi trenul pleacă.

Dar merge aşa de încet... Blaj, 1921. t Nicolae P o p

C Ă R Ţ I C. N a r l y : I s t o r i a pedagog ie i . Volumul I: Creştinismul antic,

Evul mediu. Renaşterea. Publicaţiile Instit. Pedagogic — Cernăuţi 1955. Pag. 376, Lei 250.

Un profesor de pedagogie mi se plângea odată despre şubre­zenia manualelor noastre de ştiinţe pedagogice şi în special despre ma­nualele de istoria pedagogiei, pe motivul că toţi autorii, sau ignorează, sau redau greşit adevărata valoare a sistemelor şi principiilor de educaţie creştină.

La dreptul vorbind, literatura noastră pedagogică este foarte săraci în aceasta privinţă. Puţinele lucrări semnate de dnii I. Găvănescu, G, Teodorescu, N. C. Enescu, I. Popescu-Teiuşan, prezintă doar o umbră pa­lidă şi insipidă a educaţiei din epoca creştină. Nu mai vorbesc de lucra­rea dlui G. G. Antonescu. — Doctrinele fundamentale ale pedagogiei mo­derne, — care prin forţa lucrurilor, nici nu se ocupă de această problemă.

Obişnuit, epoca creştină veche era considerată până acuma pe te­renul educativ, ca lipsită de dovezi clare, de oameni cu idei trainice, o epocă de torturi a copilului de şcoală — cu bătăi după litera vechiu­lui testament. In realitate, pedagogia din epoca creştină are o valoare incontestabilă. Toate principiile de valoare ale iluştrilor pedagogi de ari, au sunt altceva decât ecoul principiilor marilor părinţi şi doctori ai bise­ricii de acum 1 4 — 1 5 veacuri, după cum o dovedeşte şi d. prof. C. Narly, în lucrarea sus amintită şi de care ne ocupăm în rândurile de mai jos.

La primele începuturi ale creştinismului, şcolile ce se formau in jurul catacombelor se caracterizează prin transformarea vieţii sociale a popoarelor, prin formarea unui suflet nou încălzit de noua doctrină a Mântuitorului. In curând însă, părinţi şi doctori ai bisericii au întemeiat noui şcoli pe baza unor principii de viaţă mai largi, cari au rămas nemu­ritoare in pedagogie.

Astfel, Clemente Alexandrinul, Origenes Adamantinos, Sf. Vasile cel Mare, etc. recomandau un tratament blând pentru copil şi libertate în materia de studiat. '

Sf loan Hrisostomul, cerea o educaţie sufletească mai presus de & artelor şi ştiinţelor. Făcea apel la sentimentul onoarei >care are o influ­enţă mai mare decât ameninţările, promisiunile şi alte mijloace de disci­plină* (Deci apioape identică cu formula lui Fôrster).

Sf. Ieronim, recomandă învăţarea scrisului şi cetitului cu litere mo­bile de ivoriu, prin joc, iar nu printr'o muncă constrânsă care naşte aver­siune pentru şcoală şi dascăli. (Aici vedem pe precursorul lui Decroly şi JUontessori). Iar in următoarea formulă: >unusquisque in qua vocatione vocatus est, in ea permaneat*, Sf. Ieronim este un premergător al prin­cipiului sociologic de azi: omul care trebue, la locul care trebue...

Sf. Augustin, cere profesorului >să întârzie mai mult asupra acelor părţi cari interesează mai mult pe elev*. Şi în special, toată şcoala să se facă în voioşie fiindcă: >Hilarem enim datorem diligit deus*. Limbile să se înveţe prin conversaţie şi nu din gramatici, (cerut mai târziu de Mon­taigne). Iar în filosofie, Sf. Augustin este premergătorul lui Descartes.

Evul mediu, caractérisât prin turburările sale socizle, a intenţionat să dea alt aspect, mai laic învăţământului; n'a adus însă nimic nou, afară de un compromis al instituţiei şi a dascălului care o conducea. Singurele şcoli cu ceva reputaţie, şi în acest timp, au fost şcolile bisericeşti-paro--hiale, mănăstireşti, etc. — cari s'au alimentat spiritualiceşte tot din ideile marilor părinţi ai bisericii.

Printre pedagogii evului mediu, amintim pe Dominicanul Torna de Aquino, cu monumentala sa operă: >Summa teologie*, şi pe Franciscanul Duns Scotus, promotorul democratismului şcolar de azi.

In general î s evul mediu, întreg învăţământul era condus de vede­rile creştinismului şi robirea individului în massă.

Renaşterea, urmează evului mediu, prin reînvierea operelor mai de samă ale vechilor clasici- Deşi s'a dat o importanţă prea mare clasicis­mului păgânesc, au fost reluate şi amplificate cu suficentă comprehensibi-litate şi problemele de educaţie creştinească.

Astfel, un Oiovani Dominici, cere »sa educăm copiii pentru Dumne­zeu, pentru pannti, pentru ei înşişi, pentru patrie şi pentru încercările vieţii».

Vittorino de Feltre şi Maffeo Vegio, consideră munca » drept cel mai potrivit mijloc pentru perfecţionarea naturii omului*. Feltre cere ca fiecare individ să fie instruit potrivit aptitudinilor sale, fiindcă in tot omul este ceva bun care poate fi folositor, după cum orice pământ este productiv pentru un anumit fel de vegetaţie,

Fr. Rabelais, M. Montaigne, Erasmus şi Vives, sunt armonizatorii tuturor ideilor mari spuse înaintea lor şi reprezentanţi fideli — în dome- ' niui teoretic — ai şcolii noui de azi.

O atentă analiză a lucrurilor mai sus expuse, ne dovedeşte suficientă probă, că toate principiile de educaţie delà «intuitiv::!» lui Comenius până la «coreiaţia* lui Herbart, delà >activism< până ia >Arbeitschule< şi chiar disciplina morală a lui Fr. Fôrster şi metodele Montessori şi Decroiy, îşi au sorgintea în pedagogia creştinismului antic.

Valoroasa lucrare a Dlui prof. C. Narly — răspunde unor cerinţe de mult aşteptate. Deşi nu cuprinde şcoala creştină antică în toate amănun­tele ei cum sunt alte lucrări creştine — cari-i consacră mii de pagini, totuşi, Istoria pedagogiei volumul I a profesorului cerrăuţean este prima lucrare în limba noastră din care dascălii şi educatorii îşi pot face o reaiă idee asupra sistemelor şi principiilor de educaţie din şcolile creştinis­mului antic.

T . Aşt i l ean

N. D a v i d e s c u : R o m a , poem. Edit. „Fund pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", Buc. 1936.

Curând după poemul xHelada". apărut în primăvara anului trecut, în care cânta figurile măreţe ale Greciei antice, dl N D. dărueşte literelor româneşti un ansamblu de vibrări sufleteşti, mai dorite şi desigur mai plin gustate, reînviind: prin studiu, fantezie şi contemplaţie, episoade, figuri şi momente caracteristice din viaţa Romei vechi. Dacă fărâmiţarea >poemu-tui«, — anunţat pe copertă, — în aproape o sută bucăţi, produce cititorului întâiul semn de întrebare, trebue să recunoaştem autorului trăirea adânci a obiectului inspirator, care, în subţire ton de odă, trece dintr'o bucată în alta, şi ne îndeamnă a căuta glasul poemului

.. „ nu doar în viersul Scandat tn rânduri Ci şi 'n adâncuri proprii de gânduri".

In cadrele poemului „Roma" apar in faţa noastră zeii mari şi mici, vechi stăpâni ori de împrumut cu calităţile şi cultul lor, figurile măreţe ale răsboiniciior şi reformatorilor vieţii de stat în cetatea străbună şi aproape cronologic evenimentele-i sguduitoare prin umilinţe ori triumf. Pintre ele, ca un chiag de legătură, mai plastic şi mai simţite, se înşiră crâmpeie din viaţa intimi câmpenească a vechilor romani. Cel puţin şi pentru ori ce pretenţie, acestea bucăţi justifică în întregime prezentarea:

'lată 'n mătase opera aceasta Prinsă cu Stele;

E monumentul mâinilor mele Şi e prin munţii visului creasta".

(Prefaţa)

Bucăţi ca: Saturn, Luculus tn Asia, Căderea Amisei, înainte de Actium si altele multe in cari obiectivitatea impusese autorului cuvântul descriptiv şi rece ca piatra statuei, dar grăitor în gama aceleia, chiar când redau real trăsăturile figurei ori fiorii evenimentului prezentat, sunt totuşi in majoritatea lor lipsite de seva poetică, singura care ar putea produce trecerea eonilor simţirii delà contemplator la contemplat şi invers. £ le par mai mult bucăţi in proză ritmată.

Talentul poetic al dlui N. D. este dovedit însă cu prisosinţă de bu­căţile cari evocă crâmpeie din viaţa câmpenească. Aici autorul avea cadrul mai cunoscut, mai accesibil contemplaţiei. Fluxul de sentiment şi bogăţia de imagini — unele cu aroma poeziei lui Horaţiu — Îmbogăţesc aceste bucăţi cu atâta poezie, încât, deşi relativ cu numărul total al bucăţilor, ele sunt puţine, înviorează totuşi întreg volumul, ridicându-l cu mult deasupra poemului Relada. Din multul ce s'ar putea cita ne mărginim doar la două strofe.

mEl apucă fruntea cărnii şi-o aruncă Nimfelor ofrandă;

Ea 'mpleteşte macii adunaţi tn luncă Părului său negru roşie ghirlandă.

El aşează 'n iarbă pentru demâncare Vinul şi friptura;

Ea priveşte 'n ochii lui cu 'nfiorare Şi-ţi deschide ca o floare caldă gura".

(IdilS)

Sentimentul puternic, introdus în atmosfera înviată a lumii pagine mediteraneane, îl situiază pe dl N. D. alături de Duiliu Zamfirescu, cân­tăreţul de curând reabilitat al clasicităţii. Recunoaştem chiar in favorul dsale masivitatea operei şi o mai adeguotă formă fondului mitologic. Căl­dura sentimentală a lui Zamfirescu rămâne de cele mai multe ori a sa; o podoabă accesorie pe o piatră dură.

Adăugând acestora virtuozitatea versificaţiei care adeseori, în mod subtil, evocă ritmul şi atmosfera poeziei clasice latine, asemănăm poemul Roma cu rândurile venite de departe, delà oameni vechi a căror senti­mentalitate aproape uitată o simţim, totuşi — tn urma lecturii — viind In adâncurile noastre ancestrale. Fundaţia >Regele Caroi II< îşi adaugă acctivităţti editoriale una din cărţile necesare aspiraţiilor sufletului nostru latin ; o carte în care dacă — nu din vina ei - nu toţi vor găsi ceea ce-i bun, nimeni nu poate găsi un rău.

M i r c e a El iade: Huliganii, roman 2 voi. 125 lei. Edit, „Naţionala-Ciornei*.

Scrisul dlui M. E, este cunoscut în literatura noastră ca ceva nou, frapant chiar, atât prin sondagiile psihologice, ori varietatea fondului cât şi prin coloratura filosofică şi exotismul său.

Romanul „Huliganii", a! doilea episod din ciclul «Întoarcerea di* Rai<, trebue spus delà început, nu excelează în nici una din calităţile menţionate. Ei e3te o frescă a tineretului sub 25 ani din clasa celor fără griji materiale şi scrupule spirituale şi mai ales fără un comandament unic pe firul căruia să se înjire cu trudă şi abnegaţie bogăţia nestemată a fap­telor acestei vieţi. — Vocaţia de huligan este >să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta. Să poţi uita adevă­rurile, să ai atâta vieaţă în tine încăt adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida (vol. I. p. 273). Huligani sunt şi spărgătorii de geamuri. A« »aeeiaşi structură; aceiaşi vocaţie. Totala ignorare a adevărurilor, a ordinei a maturitătiior. Unii sparg geamuri, alţii afirmă că îumea începe orin ei!* (vol. I. p. 274).

Romanul cuprinde viaţa furtunatică, inconstantă şi ilogică a acestor ultimi »huligani« ; a huliganilor intelectuali, spirituali, caii vor >contribui pozitiv ia creşterea spirituală a acestei ţări»...(r) (voi !. p. 275). Aceste mici caracterizări ale huliganilor dlui M. E , dealtfel dăruite cu multă sgârcenie ;

ne fac să credem că dsa a identificat huliganismul cu problema tineretului actual român, care se vrea luat în seamă, considerat ca factor construct;IR în viaţa spirituală a neamului şi adeseori chiar ca elementul salvator at spiritualităţii româneşti.

Mulţimea paginilor (549) încărcate însă numai cu fapte murdare, cu îngenunchieri în faţa pasiunilor, cu iăfâiri in voluptatea lor, cu enorm de multe compromisuri spirituale, în codrul întunecos al cărora aceste ca­racterizări apar ca mici şi prea rare luminişuri reconfortante, ne lasă dea-dreptui scârbiţi şi dezolaţi. Asupra întregului roman — planează un mare semn de întrebare. De unde a cules autorul materialul uman utilizat? Di* societatea tineretului român? Răspunsul este un protest energic. Poate exclusiv din societatea tineretului român bucureştean ori milionar ? In acest caz învinuim pe dl M. E. de un mare abuz identificând «huliganii» cu tineretul român care în toate manifestările vieţii se vădeşte mai con­sistent şi mai moral decât >huliganii« dsale.

Această temă, ca şi aceea a tehnicei şi stilului implică însă o dis­cuţie prea ampiâ în domeniul consideraţiuniior esteticei literare ca să ne-o permită locul şi împrejurările — romanul este numai un episod.

Ne mulţumim deci să menţionăm deocamdată, în cadrul consideraţiu­niior de mai sus, romanul Huliganii ca pe o carte falsă şi neconstructivi în fond, iar în formă lipsită de orice calitate deosebită, Ea îmbogăţeşte raftul acelei literaturi româneşti, care — prea bogată la noi — va trebui, cândva, cel puţin teoriticeşte, să fie arsă pe rugul bunului simţ.

N. C o m ş a *

D u m i t r u Neda, Sfântul în r e d i n g o t ă . Bibi. > Tinerimea Nouă — Eroii vieţii creştine*. Blaj 1935.

Poate că nu găsia păr Neda un mai potrivit subiect pentru ilustrarea bibliotecii >Eroii vieţii creştine» decât biografia profesorului universitar

Contardo Ferrini, — >sfântul în redingotăc cum 1-a numit Benedict al XV-lea, şi cum i-a plăcut păr. Neda să-şi intituleze cartea, ca o eviden­ţiere a laicismului conform legilor lui Dumnezeu. Exemplele de trăire a adevărului creştin în lumea mirenilor sunt cu mult mai influente decât

* cele culese din umbra bisericii. De aceea sunt atât de necesare studiile de această natură. Păr. prof. D. Neda, sprijinindu-se pe o vastă biblio­grafie, urmăreşte pas de pas vieaţa eroică a acestui savant, mort in 1902, pentru a ilustra adevărul că ştiinţa serioasă nu contrazice credinţa şi că în acelaşi suflet ele se pot îngemăna, ca două feţe ale unei personalităţi desăvârşite. Bogăţia exemplelor şi reflexiilor asupra vieţii noastre româ­neşti, ne fac scumpă această broşură, abundentă în sugestii şi mai ales inteligent construită pentru a releva semnificaţia vieţii profesorului C. Ferrini, care à îmbinat studiul cu pietatea, cercetarea ştiinţifică cu cultura religioasă. Cat fiind fanatismul religios al unui om cu aşa de vastă expe­rienţă ştiinţifică, cunoscând psihologia omului de azi, putem fi siguri că această broşură va face o bună propagandă in lumea intelectualilor. Nimic nu desorienteăză mai mult pe intelectualul de acum decât puţina conştiinţă la cei cari urcă treptele culturii, precum nimic nu convinge mai profund decât realizarea idealului creştin în vieaţa unui laic. Pentru că aceasta anulează acuzaţia unei necunoaşteri a adevărului apărut dincolo de sfera religiei.

Tânărul ideal — Profesorul model — Mormânt glorios, sunt capi­tolele acestei biografii, succint prezentată, dar suficient susţinută, — şi ar trebui să fie şi staţiile normale ale oricărei vieţi crescute la lumina ade­vărului evanghelic.

Ampla informaţie a păr. D. Neda e un motiv în plus pentru reco­mandarea acestei broşuri. R a d a B r a t e ş

V a i e r L i t e r a t : Biserici din Ţara Oltului şi „de pe Ardeal" zu­grăvite de o familie de pictori (Extras din Anuarul fCom. Mon. 1st. pt. Transilvania vol. IV).

Cu migala şi grija ce caracterizează cercetătorul de rasă, Dl V. L. adună în 54 pg. datele privind architectura şi iconografia alor şase bise­rici din ţara făgăraşului şi »de pe ArdeaN. Cercetările toate duc la exi­stenţa unei familii de zugravi bisericeşti: familia Grecu. Primul zugrav (cea 1780) Iasă conform unei tradiţii nedesminţite, această meserie urma­şilor, a căror serie încă nu-i îndeajuns identificată. Tradiţia păstrată la bătrânid satelor precum şi preţioasele note făcute unde şi unde pe cărţile bisericeşti sunt neîndestulitoare pentru a situa în timp spaţiu şi contri­buţie această unică, după cât se pare, şi bizară familie de zoografi din ţara făgăraşului.

Cercetările duse şi asupra manierei picturale, cred ar da rezultate mulţumitoare. Dl L. V. însemnează câteva amintiri ale ultimei descendente rămase din familia Grecu (fiica ultimului zugrav) cari aminfiri (dealtcum aeprecise şi bizare,) ne fac să bănuim maniera obişnuită în bizantină, fresca, dar nu exclud şi utilizarea temperei (în timpul zugrăvirilor, adunai» ouăle din sate).

Cercetările de specialitate se impun atât pentru a pune în lumină contribuţiile bizantine venite de unde? când? şi cum? cât şi contribuţia fiecărui membru al familiei de zoografi Grecu. Natural un studiu mai vast decât al Dlui V. L. pretinde extinderea cercetărilor asupra mai multor biserici româneşti (indiferent de confesiunea lor).

Textul descrierilor cât şi reproducerile fotografice de pe ansambluri şi detaliuri picturale relevă o concepţie de o calitate neatinsă de naivis-naul sau primitivismul modern. F .

• ••*

ÎNSEMNĂRI

O r c h e s t r a s imfonică „ I a c o b M u r e ş a n u " la B l a j . Ca plăcere înregistrăm audiţia muzicală a'Orhestrei simfonice Iacob

Mureşanu din 23 Noembrie. Apariţia numelui »Iacob Mureşian», — distins fiu al vechiului Blaj,

ispirat rapsod al românismului, artist, cu profundă sensibilitate pentru melosul popular, — este o evocare a celui mai preţios capitol cultural al nostru.

Pulsaţia vieţii artistice şi culturale a Blajului, care a atins un ma­ximum de flux în anul 1911, — concertele din 1913 la Bucureşti au în­scris pe Iacob Mureşianu între compozitorii români consacraţi.

Orchestra simfonică >Iacob Mureşianu<, sub conducerea tânărului dirijor Iuliu Mureşianu ne-a rechemat geniul marelui compozitor.

Am auzit din nou grandioasa >uvertura Ştefan cel Maree, lucrare de o măreaţă arhitectură, de ample sonorităţi orhestrale, cu armonii apo­caliptice, cu torent de melos.

Am ascultat iarăş «Potpuriu! românesc» — pitoresc mozaic, în care se profilează aşa de fidel bogata invenţie melodică a cântecelor populare.

Am savurat »Cucuşorul«, dirijat de dl C. Cherebeţin, cor, care împle­teşte cele mai nobile sonorităţi vocale.

Impresionaţi de arta compozitorului Iacob Mureşianu, prezentat de dirijor şi — conduşi de capriciul gândului, — ne aducem aminte de o figură proeminentă a istoriei, de Sigfrid Wagner, fiul lui Richard Wagner, dirijor şi posesorul unei moşteniri fabuloase. Prin moştenire, manuscrisele lui Richard Wagner în parte deveniau lui Sigfried Wagner, care urma să difuzeze capod'operile titanului vrăjitor pentru lumea întreagă.

Am dori să întâlnim cât mai des activitatea Orhestrei Simfonice în frunte cu talentatul ei dirijor şi compozitor, — să auzim numele lui Iacob Mureşianu, despre care se vorbeşte încă aşa de puţin... T.

Michelangelo Madonna Medici

Cuprinsul I. Studii, esseuri , e tc .

Di: Bălan loan: Un om rar . . . . . . . pag. 71 Biriş I. Oh.: Comentar la confesiunile lui Panait

Istrati „ 3 6 9 „Blajul": Mitropolitul Vasile . „ 1

Buletin , 2 3 6 pirates Radu: Pentru o istorie a literaturii române „ 477 1 7

B/ânzeu N.: Dr. Vasile Suciu în literatura teologică „ 76 Chinezii Liviu: Libertatea autonomă şi autonomie

creştină „ 6 „ Mitropolitul ValyJ^j Suciu şi Dogma „ 101 „ Naţiune şi creşTinism . . . pag. 126, 177 y

Comşa Nicolae: f Ion Biana pag. 117 „ In pragul şcolii . . . . . . „ 365

Covrig-Nonea Ion: Mitropolitul Vasile Suciu ca gânditor „ 92 „ Livrescul ca normativ al vieţii „ 237 „ Intre naţional şi confesional . „ 294 f

rDan Pavel: Motivul „Lenore" în poezia populară ^ ardeleană , 429 *

Dănilă Oh.: Mitropolitul Vasile şi pastoraţia „ 81 Dima AL: Localismul creator , „ 173^ Episcop Valeriu Tr. Frehţiu : Mitropolitul Vasile Suciu „ 66

y Gizdavu Simeon: Mitropolitul Vasile. Simţul datoriei ., 86 Manciulea Ştefan: Graniţa de vest pag. 34, 134, 194, 252,

319, 389, 444, 509 Neamtzu Ionel: Citind pe Dostoevsky . . . . pag. 15 Neda Dumitru : S'a prăbuşit o stâncă. Pro memoria

Mitropolit Vasile Suciu . . . . , 3 Episcop Nicolescu Alexandru: Mitropolitul Vasile . „ 67 Popa Octavian: Din Istoria Făgăraşului pag. 45, 146, 201

„• Un nedreptăţit — Episcopul loan Bob pag. 341 Racoţă Tuliu: P. Cerna , 3 8 1

Dr. Suciu Coriolan: Dr. Vasile Suciu — pe frontul politicei naţionale . . . . pag. 108

Veliciu Gh.: Degenerări, împuţinări şi dispariţii de bărbătuşi la câteva specii de vieţuitoare „ 18

II. Literatură.

Alexiu Mircea: Neguţătorul de slovă (proză) . . pag. 251 Axente Mihail: Pe drum trece un dric (versuri . „ 318 Bortoş Petre: Polymnia (versuri) „ 436

Sufletul „ „ 4 3 7 „ Gând uitat „ „ 443

Brateş Radu: Ectenie „ . . . . . . „ 1 7 6 „ Mâneca re „ „ 495

Pascoli O.-Cifaielli G.: Cei doi orfani (versuri) . „ 187 „ Vestea bună „ . ., 500

Ciura Florica: Panegiric (versuri) „ 1 9 3 Carducci Giosué-Çonstantinescu Pimen : Alegorie (ver.) „ 372

„ „ Profundă noapte. De vorbă cu copacii iver.) „ 373

„ „ Boul (versuri) „ 374 „ „ Comuna rustică . . „ 457

'Dan Pavel: Corigente (proză) . „ 307 "* „ Studentul Livadă (proză) „ 480 Schauman Ruth-Dăianu llie: Maria în călătorie la

Elisabeta (versuri) . „ 193 Selma Lagerlôf-Dtimer Cai ol: Palmierul (proză) . . „ 375 Fonea Geoige: Căinţă (versuri) „ 249 Iulian Giegoriu: Troiţă „ „ 1 3

„ Iubire dormi (versuri) . . . . „ 17 „ Cântec de adormit Doina . . . „ 3 1 4

Neamtzu Ionel: Un creator (proză) » 188 Cruciuliţa „ „ 4 4 1

Steilnei Robert-Neamtzu Ionel: Suflet înfrigurat (ver.) „ 125 Btechner Richard-Neamtzu Ionel: Căprioara „ „ 1 2 5 Popa O. F.\ împărăţia morţii (proză) „ 315

„ Vizită la o statuie „ „ 495 Brechner Richard-Popovici Marius : Un câine (proză) „ 122 Seveieanu I. Ch.: Rugăciune (versuri) „ 121 Stanciu Virgil: Ora de specialitate (proză) . . . „ 438

III. Cronici. Albu Niculae: I. AL Brătescu-Voineşti : Din pragul

apusului pag. 534 Aştilian Tenea: Şcoala de experienţă din Blaj a

dlui Toma Cocişiu „ 273 Aştilean Tenea: Radu Petre: Alte înfăptuiri în spi­

ritul şcoalei active „ 464 Comşa Nicolae : Un om legendar, T. Masaryk . . „ 226

„ C. Petrcscu: Luceafărul roman . „ 268 s „ Vassili Vassilievitch Rozanov . „ 413

Covrig-Nonea Ion: Traian Herseni: Realitatea socială „ 1 6 0

„ D. Guşti: Sociologia militans . „ 213 „ Primăvara Românismului . . „ 226

Dan Pavel y Theodor Capidan, membru al Acad. L Române „ 419 V

Di. Fulicea Virgil: Pe marginea expoziţiilor delà Cluj „ 63 „ îndreptar plastic . . . . „. 219 „ Michelangelo omul . . . . „ 283 „ Pentru frescă . . . . . „ 409 „ Cuvinte pentru plastica regională „ 506 „ Lucian Blaga: Avram Iancu (Pe

marginea turneului Calboreanu) „ 540 ' J

Neamtzu Ionel: O editură ardeleană . . . . „ 347' J

Popa Dionis: D. Nanu: Poezii . . . . . . . 52 „ C. Petrescu: Dumineca orbului . . „ 1 5 5 /

Stoica Virgil: Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II" „ 4 5 9

r>r. Suciu Coriolan: f Nicolae Pop iPro memoria) „ 548 Jngheri Andrei: Literatura săsească ardeleană din

zilele noastre „ 271 -J Vultur loan: Tirania roşie în Mexico . . . . „ 350

„ Luptele religioase în Germania . . „ 416 1 „ Propaganda sovietică anticreştină . „ 544

IV. Cărţi — reviste. ilbu Niculae: Andrei Malraux-Gh. Minovici: Des­

tine omeneşti pag. 345 „ Ion Th. Ilea: Gloata, versuri . . „ 426

Albu Niculae: Damian Stănoiu: Pensionarii, roman pag. 469 „ Societatea de mâine „ 4 7 3

Aştilean Tenea I. C. Petrescu : Şcoala de experienţă 168 „ C. Narly: Istoria pedagogiei vol. I ., 554

Brateş Radu: ?. Murgeanu: Din cartea vieţii (vers.) „ 473 „ Dumitru Neda: -Sfântul în redingotă „ 558

Bucur Eugen: Emerich Madâch: Tragedia omului „ 57 C. M.: Axei Munthe: Cartea delà San-Michele . „ 167 Cazan I. C. : Studii italiene . „ 359 Pr. Chinezii Liviu: Cleant Spirescu: Cosmos sau

cântarea stelelor . . . . „ 170 „ Păr. M. Sălăgeanu: Preotul în

şcoală „ 357 Comşa Nicolae: Mihai Şerban: Idolii de lut . . 292

„ 1. M. Raşcu: Eminescu şi catolicismul „ 361 „ Mircea Alexiu; Băjenia . . . ., 361 „ Gând Românesc „ 474 •

N. Davidescu: Roma, poem . . „ 556 „ Mircea Eliade: Huliganii, roman . ., 558 '

-Dan Pavel: Ion Breazu: Michelet şi Românii . . „ 422 „ ^"atra, (Revistă învăţătorească, Năsăud) „ 475

Dr. Fulicea Virgil: Vaier Literat: Bisenci din Ţara Oltului şi „de pe Ardeal" zugră­vite de o familie de pictori . „ 559

Popa Dionis: Ionel Teodoreanu : Crăciunul delà Silivestri , 170

„ I. Xenofon : Filarmonica delà 1883, Teatrul unirii , 232

,, Roger Vercel : Căpitan Conan , . 290 Racoţă Tuliu : Gib. I. Mihăescu : Donna Alba, roman ,, 423 Racoviţan Teodor: O. Prohâszka: Coocepţia supe­

rioară a vieţii „ 232 Pr. S. I.: N. Lupu: Religia strămoşilor . .„ 288 Stoica Virgil: Progres şi Cultura, Convorbiri critice „ 172

„ Viaţa Basarabiei „ 234 „ Pentru „Viaţa Basarabiei . . . . ., 361 ., Revista Fund. Regale, Hotarul, Ob­

servatorul « 364 loan Gergescu: Bisericile româneşti ., 425

Stoica Virgil: G. Antoniade: Trei figuri din Cin-quecento . . . . . . . . . pag. 471

Vultur loan : Chanoine Y. Dermine : La doctrine du Mariage Chrétien . . . . . „ 358

„ A. Hoppe : Lourdes în strălucirea mi­nunilor sale „ 468

„ Henri Wagnon: Concordats et Droit Internaţional N „ 474

V însemnări .

Stoica Virgil: Săptămâna cărţii pag. 286 „ Traduceri din italiană » 427

T.: Orchestra simfonică „Iacob Mureşianu" delà Blaj „ 560

VI. Clişee.

* * # Masca Mitropolitului Vasile (Coperta nr. 1) Fulicea Virgil: In sinedriu (Coperta nr. 4) Michelangelo: Madona Medici

* * * Iconostasul Cat. Sft. Treimi Fulicea Virgil: Bust Reproduceri fotografice, hărţi, etc. în text.